SaCalatorim.ro

Turist în ţara mea: Mocăniţa

Print Friendly, PDF & Email

În primul episod (il gasiti aici) am povestit despre vizita noastră în Moisei, alături de doi voluntari străni, o italiancă şi un olandez. A fost prilej de apropiere de cultura, datinile şi bucatele tradiţionale maramureşene, fapt care i-a încântat pe prietenii noştri. Aventura nu se opreşte aici, Maramureşul are alte taine ce aşteaptă să fie descoperite.

Seara, i-am dus iar în Vişeu, ne-am plimbat prin orăşel şi ne-am dat întâlnire pentru călătoria cu Mocăniţa de a doua zi. La 8.30 i-am aşteptat la punctul de întâlnire şi am purces împreună spre gară. Aveam bilete pentru trenul de 10, aşa că am vizitat micul muzeu etnografic din gară şi am servit o ciocolată caldă la cafeneaua denumită prozaic Elefant, fără nicio trimitere la filonul folcloric, cum ar fi părut logic minţii mele. Una dintre cele două încăperi era tapetată cu informaţii despre istoria evreilor din localitate. Aşa ne-a prins şuieratul şi aburul trenurilor de 9 şi 9:20. Cu ocazia sărbătorilor pascale, s-au suplimentat locurile, astfel încât niciun doritor de călătorie să nu fie dezamăgit. Noi eram în trenul numărul trei, iar în urma noastră a mai pornit cel puţin încă unul. Sunt din Maramureş, dar nu mai fusesem încă la Mocăniţă. Auzisem poveşti, văzusem multe fotografii profi şi filmuleţe pe net, aşteptările mele erau foarte mari.

Un bilet a costat 87 de lei, iar pentru copii 77. Nu le-am luat pe cele mai scumpe, mai era o variantă cu o masă caldă sus, la staţia finală, dar eram îmbuibaţi deja de la sărbători. Cu biletul achiziţionat, primeşti un pliant, o hartă şi vouchere pentru o băutură caldă şi un produs de patiserie, care îţi sunt servite la gura vagonului, la cea de-a doua oprire. Traseul Mocăniţei e de 21,6 km pentru turişti, pe iar totalul liniei de cale ferată e de 46 de km. Călătoria e ca o întoarcere în timp. Exploatarea lemnului se practică în zonă încă din secolul al XVIII lea, iar transportul se făcea pe apă, prin plutărit. Abia în anul 1932 a fost construită de-a lungul albiei Vaserului, o cale ferată forestieră  îngustă, cu ecartament de 760 mm. Pe lângă scopul turistic, aceasta îndeplineşte şi funcţia utilitară, cărând încă la vale muncitori şi buşteni, fapt ce îi asigură unicitatea.

Râul Vaser pe albia căruia are traseu trenuleţul, se formează  din izvorul Boului și izvorul Munceii Albi, din Munţii Maramureşului, iar pană la vărsarea în râul Vişeu  străbate 62 de kilometri. Acum, la primăvara târzie de anul acesta, avea apele umflate şi tulburi.

Primeşte torenţi de pe versanţi, izvoare de munte, curge năvalnic şi contribuie la peisajul încântător. Totuşi, cred că mai spectaculoasă ar fi fost călătoria vara, toamna sau prin nămeţii iernii. Aici abia miroase a primăvară, sunt flori ici şi colo, dar mugurii încă n-au puşcat. Verdele încă n-a cucerit muntele, doar brazii îi salvează onoarea. Mărturisesc că îmi imaginam hăuri mai spectaculoase, natură mai sălbatică. Poate aşteptările mele erau nerealiste, totuşi. Însă călătoria nu dezamăgeste, e de făcut măcar o dată în viaţă. Dulcele hurducat, şuieratul bătrânei locomotive, licoarea magică ce îţi este servită în tren, chiar dacă e o oră matinală şi rotocoalele de abur sporesc farmecul locului.

La staţia finală, la Paltin, sunt amenajate locuri de servit masa, bănci pentru relaxare, foişoare de lemn, o mică scenă, chiar şi un muzeu. Am citit că peste an se organizează diverse evenimente culturale. Aerul curat şi cele nesperate 20 de grade ne-au stors de vlagă, eram ca nişte şopârle întinse la soare. Copiilor mei li s-a făcut foame şi nu au strâmbat din nas la bucatele la care am avut acces, chiar dacă nu erau pe lista lor de preferinţe.  Au apărut şi primele busturi dezgolite, iar contrar firescului, nu aparţin celor ce stau în sălile de sport, mai mult a celor de prin sălile de mese.

Am profitat de cele două ore avute la dispoziţie până la întoarcere, vizitând micul muzeu şi făcând o scurtă plimbare prin pădure. Cei care au răbdare să citească panourile informative de la muzeu, vor afla lucruri interesante, de la principiul de funcţionare al locomotivei cu abur, până la rolul strategic al zonei în cele două Războaie Mondiale.

Ne-am amuzat de drezinele făcute din caroserii de maşină, cum e şi cea de mai jos, iar la intrarea în gara din Vişeu am văzut atelierul care transformă maşinile obişnuite în variante ce rulează pe şine, nu pe roţi .

La întoarcere am văzut lumea moţăind, încercând să-şi găsească poziţii confortabile pe băncile de lemn din vagoane. Obosiţi şi flămânzi, am luat iar drumul spre oalele magice, veşnic pline ale soacrei mele. Ne-am văzut cu cumnatul meu, întors de sărbători tocmai din Italia, cu prietenul din copilărie a lui Ovi şi soţia lui, acum perechea noastră de fini. Împreună cu ei, am hotărât să străbatem cei aproximativ 30 de km până în Pasul Prislop, locul în care se întâlneşte Maramureşul cu frumoasa Bucovină. Pe DN 18 am făcut slalom printre gropi, am şerpuit pe lângă păduri şi zone defrişate şi am ajuns pe platoul situat la 1416 m, mai spre seară. E cea mai înaltă trecătoare din Munţii Rodnei, parte a Carpaţilor Orientali.  În august, aici se ţine festivalul folcloric Hora de la Prislop. Acum eram în plină iarnă, pe pârtia din apropiere încă se schia.

Ne-am rugat în mănăstirea aflată încă în construcţie şi am făcut poze cu piscurile spectaculoase. Zonele însorite arau acoperite de iarbă, iar vecinele lor mai umbroase, cu un strat serios de zăpadă.

Se îngânau în faţa noastră două anotimpuri, parcă eram în două filme diferite.  Duminică seara, lui Jonathan i-am găsit loc de cazare la mănăstire la Moisei. Părintele Filotei, cel care ne-a răspuns la telefon și pe care nu-l văzusem niciodată, ne-a zis că-l poate găzdui gratuit. A fost încă un prilej pentru ca olandezul nostru să bifeze o premieră. Nu mai înnoptase într-o mănăstire și nu a mai văzut niciodată un cer mai plin de stele, ca la poalele Pietrosului, după cum ne-a povestit. I-a plăcut enorm simfonia de lemn produsă de toacă și a declarat locul încărcat de spiritualitate. Amândoi au fost impresionați de costumele populare purtate de majoritatea credincioșilor la slujba de duminică, de ritualul sfințirii coșurilor cu bucate din noaptea de Înviere și de « Cristos a inviat! » cântat de toți, de la mic, la mare.

În Vişeu, voluntarii noştri aveau opţinea să se întoarcă în Baia Mare cum veniseră, cu autostopul, sau să accepte invitaţia mea de a rămâne o noapte în Moisei, iar a doua zi să ne continuăm aventura. Curioşii ar putea afla ce răspuns mi-au dat, parcurgând episodul următor. Tineti aproape!

Lasă o impresie sau un comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Close