Oia, Santorini – Probabil cel mai faimos apus de soare din lume

Print Friendly, PDF & Email

Haideti sa incepem cu un exercitiu. Inchidem ochii, cateva secunde nu ne gandim la nimic si apoi ne spunem singuri, in gand: Santorini! Nu-i asa ca prima imagine care a venit in minte a fost aceea a unor case mici, cochete, albe ce atarna in jos pe niste stanci negre, la fel ca boabele de strugure dintr-un ciorchine?  Din loc in loc, printre ele, mai apare cate o cupola albastra de biserica si o veche moara de vant? Si la marginea lor este o mare nesfarsita, de un albastru profund? Ceva mai departe, in mijlocul apelor, zariti niste insulite? Mai asteptam putin….. Si vedem un apus de soare magic ce imbraca totul in nuante aurii. Ei bine, este imaginea cu care Santorini, cea mai vestita si ravnita dintre insulele grecesti, se joaca cu mintea noastra, a calatorilor.

Aproximativ doua milioane de turisti ajung anual pe insula, un numar foarte mare comparativ cu cei doar 14.000 de locuitori. Majoritatea vin cu navele de croaziera, au fost zile in care, in plin sezon, pe insula debarcau si 18.000 de pasageri. Din pacate, resursele insulei nu fac fata unui numar atat de mare de turisti. Si este motivul principal pentru care, din 2017, municipalitatea a decis sa limiteze numarul pasagerilor de pe vasele de croaziera care pot debarca zilnic la 8.000 de persoane.

Santorini ni se arata sub diferete fatete, este versatila, generoasa, spectaculoasa si diversa. Modul in care natura s-a jucat cu taramul pe care s-a aflat acea civilizatie straveche a creat un peisaj de o frumusete nepamanteana, un peisaj in fata caruia ramai mut de admiratie, un peisaj in care omul s-a integrat armonios.

Arhitectura venetiana si cea cicladica se imbina perfect cu stradutele inguste, serpuitoare, cu bisericile, tavernele si micile hoteluri jumatate zidite, jumatate sapate in stanca – toate albe sau in culori pastelate, deschise, niciuna mai inalta de 2 etaje si dispuse ca lojele intr-o sala de teatru. Sau ca notele muzicale pe o partitura, spre incantarea celor ce aleg sa-si petreaca aici cateva zile de vacanta. Pare ca-i un pact tainic de intelegere si acceptare cu roca dura si lipsita de viata. Si, la fata locului fiind, nici nu-ti poti imagina altceva in locurile acelea – metal, sticla, arhitectura moderna, vreun hotel futurist? Exclus, ar fi un sacrilegiu. Acolo, in fata privelistii de basm a calderei care mi s-a asternut in fata ochilor, a inceput povestea mea de dragoste cu Santorini.

Am ajuns pe insula cu ferryboatul, venind din Naxos. Odata debarcati in portul Athinios am fost preluati de microbuzul hotelului unde ne-am cazat si care asigura transferul gratuit al clientilor catre port sau aeroport. Nu sunt mai mult de 10 km dar i-am parcurs in peste jumatate de ora, pe un drum spectaculos, foarte sinuos si destul de aglomerat, taiat in stanca vulcanica pentru a face legatura cu satele asezate in partea superioara a calderei. Va spuneam in articolul anterior ca ne-am cazat la Hotel Leta, in Fira (Thira). Mare ne-a fost surpriza cand, la receptie, am fost intampinati cu un foarte prietenesc “Bine ati venit”! Era sotia proprietarului, conationala de-a noastra, plecata de foarte multi ani din Romania si foarte bucuroasa ca are cu cine sa se converseze in urmatoarele zile in limba romana. Hotelul este foarte cochet, construit in stilul arhitecturii cicladice traditionale dar cu facilitati moderne, de la wi-fi, TV, frigider si aer conditionat pana la zona de relaxare cu piscina in aer liber, sezlonguri si umbrele, bonus o terasa cu priveliste  spre coasta de est a insulei si albastrul Marii Egee.

Odata formalitatile de cazare rezolvate, am plecat la plimbare prin Fira, ca sa ne acomodam cu oraselul in care urma sa petrecem urmatoarele zile. Obiceiul nostru este ca, atunci cand ajungem pentru prima data intr-un loc, sa dam o raita prin imprejurimi – sa gasim locuri de luat masa, magazine de unde sa ne aprovizionam cu fructe, apa si diverse prostioare de rontait peste zi si, in acest caz, statia de autobuz – pentru ca nu intentionam sa inchiriem masina. Era inca devreme, mai erau ore bune pana la vestitul apus pe care trebuia musai sa-l vedem asa ca aveam suficient timp pentru explorare. In zona centrala am dat de restaurante si terase pentru toate gusturile si pentru toate portofelele: sushi, mancare chinezeasca, arabeasca sau cu specific italian, preparate la gratar, fast-food-uri, cofetarii, creperii – cea mai ieftina clatita era 6 euro!! Oferta gastronomica este foarte diversa si adaptata preferintelor turistilor veniti din toate colturile lumii. Bineinteles, sunt si taverne cu mancare greceasca, nu aveau cum sa lipseasca! Tot aici se gasesc agentiile de turism care organizeaza excursiile prin insula si centre de inchiriat masini (de exemplu, un Fiat Panda este 40-50 euro/zi), scutere (in jurul a 20 euro/zi), ATV-uri (peste 30 euro/zi) sau niste dracovenii care se numesc buggy (90-95 euro/zi).

Pentru ca acea zona era foarte aglomerata si zgomotoasa, am mers pe stradutele laterale, am iesit putin din zona turistica si am gasit un loc mic, cu numai cateva mese de unde se auzea doar limba greaca – erau localnici. Acolo ne-am oprit. Si bine am facut! Am revenit in fiecare seara, se manca foarte bine, aveau o nebunie de salate, de gyro si souflaki, mereu cand citeam meniul nu stiam ce sa aleg pentru ca as fi ales din toate. Nu trebuie sa va mai spun ca preturile erau ca pentru localnici, nu ca pentru turisti. Atata tot ca nu ne puteam intelege cu ei in engleza, oamenii vorbeau doar greaca, din fericire meniurile erau traduse si aratam cu degetul catre fotografiile produselor pe care le doream.

Pe masura ce se apropia seara, aceasta zona centrala care cu numai cateva ore inainte fusese un haos si un du-te-vino general, incepera sa se linisteasca. Turistii dispareau unul cate unul. Unde oare?! Cum unde? Catre Oia, un satuc la 15 kilometri de Fira, aflat in, probabil, cel mai spectaculos si uluitor loc al insulei – pe stanca abrupta de la marginea calderei. Se spune ca, seara de seara, acolo se canta aria celui mai frumos asfintit din lume. Micul Oia devine neincapator pentru acel furnicar de oameni, se da o adevarata batalie pentru un loc bun la apus, multi vin cu 2-3 ore inainte si se instaleaza in “primul rand” al spectacolului solar, iar terasele si barurile care au priveliste catre apus, acolo unde soarele se ascunde si pare ca este cuprins in brate de intunecatele valuri ale Marii Egee au cele mai piperate preturi de pe intreaga insula.

Am privit asfintitul in toate serile petrecute in Santorini, dar de fiecare data din alt loc. Aici, la Oia, modul in care casele isi schimba nuantele trecand de la albul lor original la auriu si rosiatic pe masura ce soarele apune este poate mai impresionant decat trecerea astrului sub linia orizontului. Iar spectacolul uman, categoric, face toti banii! Zeci sau poate sute de camere foto, telefoane si perechi de ochi sunt indreptate, pentru minute bune, in aceeasi directie. Nu cred ca este un alt loc in lume unde Maria Sa Soarele este mai vedeta decat aici! Putem spune fara a gresi prea mult ca in Santorini a aparut un cult inchinat Soarelui si un adevarat ritual pentru a-i privi apusul.

Ruinele castelului venetian din Imerovigli, un sat cochet aflat la doar 2 km de Fira, sunt un alt loc vestit in Santorini pentru privelistea pe care o ofera. In varful stancii Skaros a fost construit, cu peste 800 de ani in urma, un castel impunator, o cetate fortificata – Epano Kastro, locul ideal de unde se supraveghea marea si se observau vasele de pirati care dadeau tarcoale insulei. Din pacate, la cutremurul din 1956 castelul a fost distrus iar astazi mai sunt doar ruine, care sunt luate cu asalt de piratii moderni, turistii. La asfintit, castelul arata ca o cetate intunecata, luminata doar de rosul apusului de soare santorinez. Puteti citi mai multe despre istoria insulei aici.

Cel mai frumos apus din Santorini l-am vazut intr-o seara la Fira, pe faleza luminata feeric, cu impunatoarea catedrala ortodoxa in spatele nostru. In timp ce soarele cobora si linia orizontului trecea prin toata paleta de culori a apusului, admiram caldera ce devenea din ce in ce mai intunecata si misterioasa. In zare vedeam Nea si Palea Kameni, Aspronisi si Thirassia – singura luminata, singura locuita dintre celelalte insule ale arhipelagului. In fata noastra se intindea linistea marii, in spatele nostru o intrega insula fremata de viata. Un melanj de sentimente am trait acolo – uimire in fata puterii si fortei incredibile a naturii, fericire si entuziam in fata frumusetii ei ireale, aproape nepamantene si multumire vietii pentru ca mi-a fost dat sa traiesc si sa simt aceasta bucurie.

Lasă o impresie sau un comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*