SaCalatorim.ro

Turist în ţara mea: la poalele Pietrosului

Print Friendly, PDF & Email

În pragul uneia dintre cele mai importante sărbători creştine, Adormirea Maicii Domnului, cunoscută ca Sfântă Mărie Mare, am fost la bunicii de la Moisei, pe plaiurile natale ale soţului meu. Ne-au mai însoţit tatăl meu şi o familie de prieteni, datorită cărora ajunsesem în primăvară să vizităm Grădina Zmeilor (citeste povestea aici). Planul era să înnoptăm la socri, iar a doua zi să încercăm să cucerim Pietrosul. Tare m-am bucurat când tata s-a oferit să conducă. Drumul din Baia Mare în Borşa în luna august e un coşmar: maşini străine, turişti aflaţi în căutarea imaginilor idilice din albumele de promovare ale Maramureşului, căruţe, tractoare, rulote cu străini, biciclişti, oameni care nu se sfiesc să poarte conversaţii chiar şi în mijlocul drumului, pelerini îndreptându-se spre mănăstiri…

Mănăstirea cu hramul Adormirea Maicii Domnului din Moisei. Sursa: graiul.ro

Noi am ajuns după amiaza la socri, iar după ce ne-am ospătat din bunătăţile gătite, am mers la Mănăstirea cu hramul Adormirea Maicii Domnului din Moisei. Lăcaşul de cult e aşezat într-o zonă de deal, la poalele Pietrosului Rodnei. Abia am găsit un loc de parcare. Incinta era plină de pelerini veniţi de departe, localnici sau turişti. În curtea încăpătoare se găseşte o bisericuţă de lemn ridicată în anul 1599. Legenda spune că un om avut din Moisei, aflat la muncă pe câmp, s-a întins pe iarbă la odihnă, la umbra unui brad. Din pământ i s-a părut că ar auzi sunet de clopot. Părerea i-a fost împărtăşită şi de ceilalţi de pe câmp, iar decizia a fost să doneze terenul  în vederea înfiinţării unei mănăstiri. Astfel, în anul 1672 se sfinţeşte mica biserică de lemn.  Când intri, eşti nevoit să te apleci, pentru a nu da în pragul de sus. În timpul invaziilor tătare, aceştia pângăreau bisericile intrând în ele călare sau incendiindu-le.  Mica nişă de pătrundere era un mijloc de apărare, caii neputând ajunge la altar. Iar apoi, se mai spune că fiecare credincios e silit să se închine atunci când merge în casa Domnului. Biserica a scăpat de foc, deşi multe au fost mistuite de furia tătară. În curtea mănăstirii se înalţă o biserică trainică, ridicată în 1911.

Diverse construcţii în stil maramureşean, din lemn sau piatră au prins a se iţi pe tot dealul, dar parcă pacea din vechea biserică, cu pereţii scorojiţi şi pictura aproape ştearsă, e unică. În momentul în care am ajuns noi, erau în desfăşurare procesiunile de slăvire a măicuţei fecioare. E impresionant să auzi fiecare grup dintr-un sat, cântându-şi priceasna. Se cânta în limba română şi ucraineană, iar majoritatea purtau straie populare. Pe vremuri nu foarte îndepărtate, credincioşii porneau pe jos din satele lor ca să ajungă la mănăstire de Sfântă Mărie. Se pregăteau tot postul, iar acest drum era o încununare a perioadei de înfrânare. Post pentru trup şi suflet, nu prilej de detox, cum înţeleg azi unii. Mulţi dintre ei urmau să-şi petreacă noaptea sub cerul liber, în corturi sau sub şoprul încăpător, ridicat lângă altarul de lemn de afară, tocmai pentru acest scop.

În preajma mănăstirii se făcea comerţ, de la icoane pictate manual, la kitchoase chinezării, şiraguri de turtă dulce sau produse tradiţionale. M-am întrebat la un moment dat, câţi dintre miile de oameni se află acolo pentru că aşa se cade, din obişnuinţă, pentru socializare, cu scop turistic sau pur şi simplu mânaţi doar de credinţă, cu sufletul pregătit întreg postul? Şi mi-a fost un pic frică de răspuns.

Ne-am întors la casa părintească a soţului meu pe la ora 9 seara. Deşi se lăsase deja întunericul, socrul meu ne-a pregătit la soba din livadă nişte ciuperci usturoaie cu brânză. La acest fel de mâncare şi la scrijele de cartof pe plită cu usturoi, nu pot să rezist, fie şi armate întregi de nutriţionişti de m-ar fugări, şi pace. În vizită au trecut şi naşii noştri de cununie, aducând cu ei un platou de prăjituri de casă. Pe lângă bunătăţile de afară, soacra mea ne-a servit cu vişinată, cozonac, prăjitură cu mere, băieţii au desfăcut câteva bericele, ce mai… un festin de sfidare a bolilor cardiovasculare şi a diabetului. Poveştile au curs firesc, hohotele de râs ne-au ţinut treji până după miezul nopţii.

Pietrosul Rodnei

A doua zi nu ne-am mai trezit dis de dimineaţă să pornim pe munte, abia după ora 9 am făcut ochi. Am luat micul dejun şi cafeaua în curte, iscodind muntele dacă va ploua sau nu. Un norişor coborâse sub pisc şi părea că bătrânul Pietros fumează. Prognoza meteo ne promitea soare până la ora 17.

Pe la 11, ne-am îmbarcat de la mic la mare în două maşini: tati, tata socru, 3 copii, eu, Ovi şi familia Chira. Am intrat în Borşa, aflată la 7 kilometri de Moisei şi după spitalul din oraş am luat-o pe valea Pietroasei până la mănăstire. Înainte de intrarea în Parcul Naţional Munţii Rodnei,  am găsit cu greu loc să parcăm, apoi am pornit ascensiunea fiecare mânat de propria ambiţie, planuri şi condiţie fizică: socrul meu vroia să-şi viziteze un prieten a cărui cabană se află pe marginea căii de acces spre staţia meteo; tata vroia să-şi astâmpere dorul de munte; copiii sperau să vadă puiul de căprioară aflat în convalescenţă la o un gospodar mărinimos; Ovi vroia să refacă drumul parcurs de atâtea ori în adolescenţă; familia Chira era pornită să ne salute din vârf; eu îmi propusesem doar să mă bucur de tot ce îmi oferă drumeţia şi să nu fiu prima care face cale-ntoarsă.

Pot spune că ne-am atins cu toţii targetul. La primul popas, la casa provizorie a lui Bambi a rămas primul, pe Pietroasa, după primul kilometru, pe Piciorul Moşului, tati a zis că pentru el  e destul, ia copiii şi ne aşteaptă acasă. Aşa că 80% din traseu l-am parcurs în patru: Comanii şi  Emilia cu Anghel.

Drumul forestier trece din loc în loc pe lângă poieniţe, apoi îşi face loc spre munte prin zone împădurite. Câte o cărare scurtează serpentinele, amăgindu-te că câştigi teren scurtând traseul, dar sleindu-te de puteri. Am fost depăşiţi de patru Jeepuri, dar sunt sigură că nici lor nu le-a fost uşor, drumul e îngust şi accidentat. Am întâlnit polonezi, englezi, italieni şi mulţi români din Vaslui, Piatra Neamţ, Bucureşti sau localnici. Noi am avut un ritm domol. Ne-am oprit să mâncăm afine, să facem poze cu panorama din vale sau să ne recăpătăm puterile. Nu e joacă să urci un munte, dar fiecare efort e răsplătit de splendoarea naturii. Piscurile ce ne înconjoară sunt încă împădurite şi sper să rămână aşa. Mă îngrijorează statisticile conform cărora mai avem pădure pe doar 28% din suprafaţa tării, pe când media europeană e de 33%. În România se taie zilnic 70 de hectare de pădure. Drumeţiile mele recente din Apuseni, iar acum din Carpaţii Orientali, parcă ar contrazice datele oficiale, dar e drept că eu m-am mişcat într-un perimetru restrâns şi doar în zone protejate. Mare păcat că nu ţinem cu dinţii de pădurile ce încă stau în picioare. Poate ar trebui să fim mai solidari, să urlăm, să ne opunem lăcomiei şi mişmaşurilor pe care le vedem şi le tolerăm. De multe ori am zis că îmi doresc politicieni vizionari, care să iubească ţara asta mai mult decât propriile buzunare. Vreau ca votul meu să meargă, în sfârşit, spre binele mai mare, nu spre răul mai mic. Îl dau oricui mă convinge: verde, mov, albastru sau curcubeu. Vreau să am încredere, nu să fie toţi o apă şi-un pământ.

Dar se pare că am luat-o pe lângă potecă cu divagaţia mea. Eu, de fapt, urc Pietrosul Rodnei, sub tălpi am cărări de munte, pietre stabile sau grohotiş rostogolitor, deasupra noastră se întind coroanele brazilor, flori mov a căror denumire nu o cunosc ne îndeamnă la zâmbet, am lângă mine oameni faini a căror conversaţie o preţuiesc, sunt obosită, dar fericită. Traseul marcat cu dungă albastră pe fond alb ne-a dus în cele din urmă la Staţia Meteo Iezer situată la o altitudine de 1700m. Drumul din vale până aici ne luase aproape două ore.

Cărarea şerpitoare trece printr-o zonă de jnepeni, dar deja căldarea muntoasă se deshide primitoare în faţa călătorului. Parcă muntele i-ar îmbrăţişa pe toţi ce s-au încumetat să ajungă până la el. Pereţii stâncoşi sunt golaşi, doar unul dintre versanţi, cel pe care urcă în zig zag cărarea spre vârf, e verde. Masivul face parte din Parcul Național Munții Rodnei, cea mai întinsă arie protejată din nordul Carpaților Orientali, cu o suprafață de 46.339 ha.

La poalele celui mai înalt vârf din Carpaţii Orientali, ne întâmpină la altitudinea de 1825 m un lac glaciar numit Iezer. Face parte din rezervaţia naturală ˝Pietrosu Mare˝, se întinde pe 3450 mp, e alimentat de două izvoare şi conturul său e asemănător cu cel al României. Legendele spun că n-ar avea fund, că ar comunica direct cu Marea Neagră, dar mitul a fost spulberat de meteorologul de la staţie care l-a cercetat pe îndelete, şi a mărturisit ca nu depăşeşte 2,5 metri adâncime. Are apa limpede, rece şi cred că şi ceva peşti, dacă ar fi să mă iau după bulele ce ieşeau la suprafaţă.

Pe platoul tronat de lac am văzut cai frumoşi, zdraveni, de munte. Un grup de cowboy localnici i-a luat la galop, i-a întărâtat puţin, până frumoasele cabaline s-au ridicat pe picioarele din spate nechezând sănătos, apoi au pornit pe drumul de întoarcere până în Borşa. Spectaculoasă a fost demonstraţia hipică şi vrednici de admiraţie au fost căluţii! În jurul lacului mişunau multe grupuri, pe versantul cu potecă urcau sau coborau în şir indian cei mai curajoşi. Îi vedeam şepuind până se făceau mici, mici, cât nişte miniaturi, apoi doar mijind ochii distingeai buline colorate. Fiecare dintre cei aventuroşi avea pe faţă la coborâre un zâmbet de satisfacţie. Toţi au spus că a meritat efortul depus.

Pentru mine, drumeţia s-a oprit aici, la poale de Pietros. Sunt începătoare în plimbările pe munte, nu m-am debarasat de fricile mele, îmi tremură picioarele doar privind poteca îngustă şi imaginându-mi hăul… Poate, cine ştie, cu exectiţiu fizic regulat şi perseverenţă voi veni altădată să fac cu mâna din vârful lui, de la 2303 m, unde acum doar gândul mi-a ajuns. M-am aşezat pe o stâncă şi m-am lăsat definitiv cucerită de frumuseţea din jur, umplându-mi sufletul de fericire.

Prietenii noştri au pornit spre culme, pe traseul de o oră jumate, până s-au făcut mici, mici. Fotografiile ce urmează sunt realizate de către ei. La întoarcere i-a prins ploaia prognozată după ora cinci, iar coborârea le-a fost anevoioasă. Au ajuns uzi ciuciulete, dar împliniţi şi au mărturisit că priveliştea din vârf a meritat fiecare picătură de sudoare.

Noi i-am aşteptat la staţia meteo, iar apoi am luat-o cu toţii pe drumul de întoarcere. Ne-a fost greu la coborâre, oboseala îşi făcea de cap, rateurile fizice ne-au demonstrat că nu mai aveam douăzeci de ani. Drumul ni s-a părut interminabil, iar odată ajunşi la maşini, ne-a mai aşteptat o surpriză: distanţa dintre Borşa şi Moisei am parcurs-o bară la bară, intersectându-ne cu multe alaiuri de nuntaşi.

Borşa văzută de sus

Sa ne tragem sufletul…

Anghel si Emilia, cei doi care au reusit

Pe varf

Iezerul. Parca ar avea forma Romaniei, nu-i asa?

Greu la deal, greu si la vale…

 

Lasă o impresie sau un comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Close