SaCalatorim.ro

Turist în ţara mea: Bistriţa cea surprinzătoare

Print Friendly, PDF & Email

În Bistriţa am ajuns dimineaţa devreme şi ne-am început explorarea turistică. Ne-am plimbat prin centrul oraşului şi am văzut cum încet, încet se deşteaptă. Am trecut de la o stradă la alta prin multe pasaje, unele modernizate, altele încremenite într-un secol trecut. Mai târziu am aflat că toate aceste scurtături dădeau pe vremuri în centru, lângă biserică, atât pentru a ajunge mai repede la rugăciune, cât şi pentru a se adăposti în caz de pericol.

Ne-am amuzat de merele uriaşe pe care le găseşti amplasate în oraş. Ne aflam într-o zonă propice cultivării pomilor fructiferi, am trecut şi cu maşina pe lângă livezi întinse şi mi-am amintit de “jinarsul” nelipsit din casa fiecărui bistriţean cumsecade. Apoi ne-am mirat de struţi. Struţii coloraţi erau amplasaţi în diverse zone.

Doamna de la info pointul pentru turişti ne-a făcut o prezentare a istoricului oraşului şi apoi am înţeles simbolistica. Struţul era considerat în perioada medievală o pasăre fantastică. Se credea că mănâncă fier, iar oamenii chiar îi hrăneau cu obiecte metalice. Ludovic de Anjou a fost ajutat financiar de locuitorii Bistriţei pentru a ajunge pe tronul Ungariei. Când a întrebat mai marii oraşului ce răsplată şi-ar dori, aceştia au pretins să poată folosi pe stemă struţul, însemnul familiei de Anjou. Bineînţeles că asta venea la pachet cu o serie de privilegii, Bistriţa devenind unul dintre cele 7 oraşe transilvănene de mare importanţă economică.

O altă legendă spune că struţul cu potcoavă, acum mascota oficială a oraşului, tocmai înghiţise un cavaler cu armură, iar potcoava era tot ce mai rămăsese din calul său. Dacă tot am întâlnit struţi năzdrăvani, nu se făcea să fie lăsaţi fără ouă. Şi le-am găsit: sunt uriaşe şi pictate, de parcă tot timpul am fi în preajma Sărbătorilor de Paşte.

Am constatat că în centrul istoric sunt foarte multe case, iar blocuri, deloc. Cică, acest fapt s-ar datora unui domn Mihai Marina, care a dat dovadă de viziune şi curaj, impunând construcţia blocurilor comuniste în afara perimetrului fostei cetăţi medievale. Poate dacă avea şi Bucureştiul Marina lui, nu ar fi atât de eclectic azi.

Am intrat în Centrul Naţional de Informare şi Promovare Turistică Bistriţa. Acesta a fost deschis în urmă cu doi ani şi se află în stare de funcţionare, lucru pe care nu-l putem spune despre multe altele, din alte localităţi, închise pentru acreditare sau din lipsă de personal. Am plecat doldora de informaţii, cu o mână de pliante şi un plan bine stabilit. Obiective aveam berechet, doar să ne ţină picioarele. Bistrița (în limba germană Bistritz, Nösen, e oraşul reședință al judeţului Bistriţa Năsăud şi are aproximativ 75000 de locuitori. Prima atestare documentară e din anul 1241. În oraş convieţuiesc paşnic români, maghiari, germani, armeni, rromi şi  evrei. Majoritatea celor 10.500 de evrei înregistraţi în perioada interbelică au fost deportaţi în 1944. Cei care au supravieţuit Holocaustului au emigrat în SUA sau Israel. Doar 19 persoane, majoritatea cetăţeni seniori, constituie azi comunitatea evreiască din judeţ. Populaţia saşilor era formată dintr-un efectiv de 40.000 de locuitori. În toamna lui 1944, cam 35.000 au plecat spre vest din cauza avansării armatei sovietice. Saşii rămaşi reprezintă acum sub 1% din populaţie.   

 

Şirul Sugălete

Şirul Sugălete reprezintă o înşiruire de 13 clădiri, situate în centrul oraşului, lângă Biserica Evanghelică, ce datează din secolele XV-XVI. Au fost construite în stil gotic şi renascentist. Sunt legate între ele prin galerii care formează 20 de bolţi sprijinite pe piloni dreptunghiulari. Au fost primele locuinţe înălţate pe două niveluri din Bistriţa şi găzduiau cele mai importante bresle. Acestea reprezintă cele mai tipice construcţii renascentiste de pe tot teritoriul Transilvaniei.

În Evul Mediu, viaţa economică a urbei era efervescentă, iar Ansamblul Sugălete era nucleul negoţului, aici era galeria de magazine şi spaţiul de expunere a mărfurilor. Etajele erau rezervate locuinţelor meşterilor şi negustorilor, curţile interioare erau folosite pentru depozitare şi pentru creşterea animalelor. Partea de la parter era amenajată pentru atelierele breslaşilor şi pentru negoţ.  În anul 1457 au fost refăcute, din pricina unui incendiu devastator, care a afectat o parte a oraşului. Casa care deschidea şirul celor 13 a găzduit prima farmacie care purta  numele “La Vulturul Negru”. Următoarea clădire era Librăria Binder. Celelalte case erau în proprietatea familiilor celor mai bogaţi saşi. La următoarele magazine se vindeau podoabe, mătăsuri, postavuri, mirodenii, produse pentru gospodărie… Şirul era încheiat de Casa Parohială Evanghelică.

Ansamblul Sugălete este cel mai lung şir de imobile medievale cu arcade la parter din România, reprezentând cel mai valoros edificiu architectural urban medieval păstrat în zona Transilvaniei, construit în stil gotic şi renascentist.

Biserica Evanghelică

În parcul în care se află Biserica Evanghelică am trecut pe lângă statuia lui Andrei Mureşanu, realizată de sculptorul Corneliu Medrea, în anul 1937. Le-am amintit copiilor că pe versurile poeziei “Un răsunet” a acestui bistriţean, cântă ei imnul. Fiică-mea s-a lăudat că a învăţat deja la educaţie civică de Anton Pann, creatorul melodiei imnului “Deşteaptă-te, române!”. Ulterior, am aflat că oraşul Bistriţa este declarat Oraş al Imnului Naţional.

Pe când să vină rândul acestui obiectiv ne-am reîntregit efectivul, soţul meu şi-a terminat treaba şi s-a molopsit de entuziasmul nostru turistic. Era trecut de 12 şi ne pregăteam să vizităm emblema oraşului, Biserica Evanghelică. Ştiam că el are fobie de înălţime, dar în urmă cu vreo 16 ani, pe când încă nu împărţeam acelaşi nume, urcase cu mine la Paris, în Turnul Eiffel. Şi încă şi pe jos, că nu aveam bani de lift. A făcut-o şi de data asta, am urcat împreună în turnul Bisericii Evanghelice. În loc să tac şi să-mi închipui că mă iubeşte ca în tinereţe, iubirea fiind factorul de înfrângere a fobiilor, l-am întrebat de ce m-a însoţit, dacă îi tremură genunchii. “De parcă aş fi putut rămâne la ţigară, fără să te crizezi” a fost replica plină de romantism. N-a păşit în balconul de observare înălţat la 60 de metri, mi-a făcut doar poze poze din prag, aşa că s-ar putea să nu-i mai par la fel de atrăgătoare ca în urmă cu 15 de kilograme şi cam tot atâţia ani.

Biserica Evanghelică e simbolul arhitectural al oraşului, turnul ei poate fi reperat de oriunde. Cu cei 75 de metri, construcţia are încă statutul de cel mai înalt turn bisericesc de piatră din Transilvania. Se spune că sibienii au avut ambiţia să-l depăşească în înălţime. Şi-au trimis delegaţi în Bistriţa care au întins o funie de sus până jos, pentru a-i afla înălţimea. La petrecerea dată în cinstea lor, unde s-a servit jinars din belşug, bistriţenii cei vicleni le-au scurtat pe ascuns funia. Peste mult timp, pe când sibienii îşi inaugurau turnul, cei din Bistriţa şi-au dezvăluit şiretlicul, înapoindu-le capătul de funie. Mare dezamăgire trebuie să fi fost, dar turnul nu a fost surclasat nici azi în înălţime. 

Din anul 2004 Biserica Evanghelică face parte din circuitul turistic, găzduind frecvent evenimente culturale. Cu o acustică specifică bisericilor tip hală, e ideală pentru concerte simfonice. Orga are 200 de ani, e în stare funcţională şi umple fiecare colţişor cu sunetul său sobru, la fiecare concert. Replici ale steagurilor celor 23 de bresle medievale străjuiesc de o parte şi de alta drumul spre altar. Aerul e rece, se păşeşte pe lespezi de piatră, dar parcă sufletul se încălzeşte de tumultul evenimentelor unor veacuri întregi.

Biserica Evanghelică a fost înălţată cu sprijinul financiar al saşilor în secolul al XIV lea, sub forma unei bazilici romanice, monument de arhitectură a perioadei Renaşterii. A suferit de-a lungul secolelor mai multe transformări, modificări şi renovări, împrumutând din trăsăturile stilului gotic şi renascentist. În 1544 turnului bisericii i se adaugă balconul, cu scop utilitar militar, de pază pentru fortificaţii şi de prevenire a incendiilor. Însă nu a fost cruţat la rândul său de o soartă mistuitoare. Mai multe incendii s-au abătut asupra lăcaşului de cult, cum ar fi cel din 1857, când au fost distruse multe clădiri din zona centrală. Turnul este refăcut şi i se montează clopote noi şi un ceas mecanic.  

Tuşa finală care caracterizează înfăţişarea Bisericii Evanghelice se datorează vestitului meşter italian Petrus Italus din Lugano care şi-a adus aportul între anii 1560-1563. În data de 11 iunie 2008 turnul a trecut din nou prin testul focului. Incendiul s-a iscat de la o schelă exterioară, apoi s-a extins, distrugând planşeele de lemn de la etajele intermediare, provocându-se astfel, prăbuşirea clopotelor şi a ceasului. Lucrările de refacere au fost suportate financiar de saşii emigraţi în Germania şi Austria. În loc de scări interioare s-a montat un lift de sticlă, astfel încât accesul la balconul observator e mai puţin solicitant pentru vizitatori. De fapt, aici vorbim de singurul turn bisericesc din ţară dotat cu lift.

Am păşit în pe terasă, iar Bistriţa mi s-a dezvăluit pe toate cele patru laturi, liniştită, frumoasă, mândră, curată, ordonată, răbdătoare să fie redescoperită şi să i se reatribuie titulatura de burg înfloritor.  

“Casa Argintarului” – Centrul German Bistrița

Clădirea numită “Casa Argintarului” este situată în partea centrală, tot în apropierea Bisericii Evanghelice. Biserica e inima oraşului, parcă totul se raportează la ea. Casa a fost construită în perioada 1560-1563 în stil renascentist, şi această lucrare fiindu-i atribuită italianului Petrus Italus de Lugano. Acum găzduieşte sediul Centrului German Bistriţa. Când am ajuns noi acolo, custodele tocmai se întorcea de la Muzeul Judeţean, cel care urma să-şi deschidă în aceeaşi zi porţile, după o perioadă de reabilitare. Am primit  invitaţia şi recomandarea să nu ratăm evenimentul. Uşile imense din lemn masiv de la intrare izolează zgomotul şi forfota oraşului. Gangul carosabil boltit larg şi pietruit, lucrările de artă plastică expuse, elementele de patrimoniu, toate creează o atmosferă de linişte şi regăsire cu sinele. De cum am păşit în clădire, am avut impresia că ne-am rupt de restul lumii.

Custodele are atitudinea celui care se bucură că i-ai păşit pragul. Poate şi de aceea, numai anul trecut au vizitat acest loc fermecător nu mai puţin de 11.000 de turişti. Nu mă pricep prea bine la arhitectură, există multe materiale care explică amănumţit faţade, portale, pilaştri, axe, ancadramente… Eu am remarcat pacea pe care ţi-o dă locul, lumina filtrată de ferestrele generoase şi imbinarea armonioasă a elementelor de piatră şi lemn.

Clădirea a fost înălţată de una dintre cele mai bogate bresle, cea a prelucrătorilor de aur şi argint. Materia primă provenea din zona Rodnei, cunoscut centru minier.  „Casa Argintarului ” este un exemplu elocvent de arhitectură a perioadei medievale, spaţiul de la parter e destinat atelierelor, iar cel de la etaj, locuinţei. “Casa Argintarului” conservă cea mai frumoasă arhitectură renascentistă a unei reşedinţe de patrician din Transilvania.

 

Construcţia a fost benefiaciara unui proiect “Crearea Centrului German Bistriţa prin reabilitarea clădirii istorice “Casa Argintarului”, implementat în 2007 – 2013. Multe dintre locurile vizitate, de altfel, au fost reabilitate prin proiecte finanţate din fonduri europene. Habar n-am cine o fi primar, ce culoare politică are, însă constat că oraşul s-a dezvoltat în ultimii ani. Cred că vorbim ori de un gospodar bun, ori de un înţelept care are o echipă de specialişti în scriere şi implementare de proiecte europene pe care îi lasă să-şi facă treaba. N-ar fi rău să găsim replici ale acestui model de succes în cât mai multe oraşe.

După acestastă vizită, ne-am prăbuşit pe o terasă din zona pietonală, unde ne-am potolit foamea, iar eu mi-am cumpărat o perche de pantofi cu un număr mai mare. Pedometrul mă anunţa că mi-am bătut deja recordul ultimei luni, însă nu eram gata să mergem la pensiune, ne mai aştepta inaugurarea Complexului Muzeal Bistriţa-Năsăud. Şi o tură prin parc.

Turnul Dogarilor

Turnul Dogarilor datează din secolul al XV lea şi se află situat în apropierea Parcului Municipal. Are o lungime de 35 m şi e singurul zid original păstrat din vechea fortificaţie medievală. E structurat pe patru niveluri, primele două adăpostesc o galerie de artă plastică, iar ultimele două, o expoziţie de măşti realizate de Alexandru Misiuga.

Parcul Municipal

Parcul Municipal se află situat între impresionanta clădire a Palatului Culturii şi stadionul municipal Jean Pădureanu. E străjuit de Pădurea Codrişor şi râul Bistriţa. Se întinde pe o suprafaţă de 7 hectare, iar între 2011-2013 a fost reabilitat prin fonduri europene. La una dintre intrările în parc este amplasată o statuie a lui George Coşbuc, turnată în bronz, realizată de sculptorul Alfred Kovalski.

Văzusem la ştiri un reportaj despre nişte  veveriţe achiziţionate la nişte preţuri uriaşe. Cuştile sunt amplasate în mijlocul parcului şi au dimensiuni respectabile. Din 4, câte aveau iniţial, trei au trecut în raiul veveriţelor, iar a ultima fie nu era acasă când am ajuns noi acolo, fie ne-a ignorat şi nu s-a lăsat văzută. Ori şi-o fi câştigat dreptul la libertate, cum mi-ar plăcea mie să cred. Printre arborii seculari ce împânzesc parcul, am citit că ar fi plantaţi doi, mai exotici. E vorba de un Arbore de lalea (Liriodendron tulipifera), originar din America de Nord şi de un Ginkgo Biloba, originar din China. Noi l-am reperat doar pe acesta din urmă, iar plăcuţa informativă ne-a luminat că ar avea peste 70 de ani, din anul 1995 fiind declarat monument al naturii. Despre această specie se crede că ar fi cei mai vechi arbori de pe Pământ, fiind cunoscuţi şi ca “Arborii lui Dumnezeu” sau “Arborii pagodelor”. Sunt cultivaţi în scop terapeutic sau ornamental.  Ginkgo Biloba e singurul conifer din lume a cărui frunze sunt căzătoare şi nu au formă de ace. 

Parcul forfota de viaţă: bunici cu nepoţi de mână, tineri pe role sau biciclete, şedinţă foto cu un alai de nuntaşi, absolvenţi de clasa a VIII a care pozau pentru albumul foto, copii pe maşinuţe, adolescenţi cufundaţi în magia diverselor device-uri. Am întâlnit o bicicletă specială, la care puteai să-ţi încarci bateria de la telefon. Pedalai şi produceai curent. Facilităţile oferite de parc acoperă un spectru larg de activităţi, însă, cel mai important rol este cel de plămân verde într-o mare de betoane.  

Palatul Culturii

Centrul Cultural Municipal “George Coşbuc” Bistriţa e cea mai impozantă clădire din oraş, situată în Parcul Municipal, înălţată pe şanţul fortificaţiei medievale. Clădirea poartă semnătura arhitectului austriac Peter Paul Brang şi datează din 1896. De-a lungul vremii a servit ca sediu pentru Casa Asociaţiei Meseriaşilor din Bistriţa, Cămin Cultural, restaurant select La Bistritzer Gewerbeverein, pomenit de Rebreanu în romanul ION. Acum găzduieşte majoritatea evenimentelor culturale din oraş. Nu am intrat deloc, dar pe dinafară cel puţin, e în stare excelentă, nu-şi trădează cele două secole de existenţă.

Complexul Muzeal Bistrița-Năsăud

Vizita la Complexul Muzeal Bistrița-Năsăud ne-a fost sugerată de custodele Casei Argintarului. Eram destul de obosiţi, dar n-am vrut să ratăm o astfel de ocazie. Am procedat corect, această vizită a fost cireaşa de pe tort pentru experienţa noastră bistriţeană. Am ajuns la ora inaugurării, iar curtea era plină de oameni îmbrăcaţi elegant. Ne-am parcat pennyboardul şi trotineta lângă o arcadă şi ne-am găsit un colţişor mai retras, de unde să fim martori ai evenimentului.

Era 28 mai, 2017. Se aniversau ”65 de ani de viață muzeistică la Bistrița”, ocazie pentru punerea în funcțiune a obiectivului de patrimoniu Muzeul Județean Bistrița și reintroducerea lui în circuitul public.

Complexul Muzeal Bistrița-Năsăud a fost reabilitat în urma unui proiect de aproximativ 1,5 milioane de euro, bani proveniţi din fonduri norvegiene. “Printr-o suită de măsuri de dotare şi modernizare preluate din experiența internațională a finanțatorului, s-a realizat punerea în valoare a patrimoniul cultural existent, s-a regenerat imaginea Complexului Muzeal și s-a consolidat calitatea de reper a muzeului în turismul cultural şi istoric al Transilvaniei.”, aşa suna comunicatul oficial, iar eu n-aş putea reformula mai bine.  Proiectul a demarat în 2014 şi durata de implementare a fost de 29 de luni. După poticniri, falimente şi preluaări de ştafetă din mers, în stil pur românesc, s-a ajuns în cele din urmă la momentul inaugurării perfecte, în stil pur nemţesc. La eveniment erau invitate toate oficialităţile judeţului, chiar şi ministrul Culturii și Identității Naționale, Ionuț Vulpescu. M-am strecurat la etaj, unde erau deja câţiva fotografi profesionişti dotaţi cu aparate profesionale, şi am surprins şi eu, cu telefonul, nişte instantanee care preced momentul tăierii panglicii. .

Curtea muzeului e imensă. S-a parcelat pe mai multe zone, turistul poate pendula între zona de parc, la cea de relaxare dotată cu fântâni arteziene, la piaţa volantă cu târguri şi expoziţii, sau în zona rurală unde este o bisericuţă de lemn amplasată lângă casele tradiţionale.

Conceptul viu al noului muzeu îl face versatil, prietenos cu turiştii şi interactiv. Plimbându-ne nestingheriţi prin nenumărate încăperi, nu-mi venea să cred că nu-ţi suflă nimeni în ceafă, nu-ţi stinge lumina din camera pe care tocmai ai părăsit-o, sau să-ţi amintească în mod constant că n-ai voie să fotografiezi, să atingi. Nu ştiu dacă vă vine să credeţi, dar la secţia etnografică, o doamnă m-a tras de mânecă la propriu, amintindu-mi că ratasem două încăperi.

Tehnologia şi dotările sunt actuale, exponatele sunt în siguranţă, în condiţii prielnice şi bine puse în valoare prin fascicule de lumină amplasate excelent. E pentru prima dată când văd unele plăcuţe informative traduse în Braille. În secţia de istorie naturală am văzut un proiector 3 D, dar o tabletă gigantică a fost preferata fiului meu. M-a întrebat dacă ar avea o tabletă atât de mare acasă, l-aş lăsa şi să stea mai mult de o oră pe zi, timpul crescând în mintea lui proporţional cu dimensiunea ecranului.

Muzeul are patru secţiuni independente: Ştiinţele naturii, Etnografie, Artă contemporană şi Istorie-arheologie.  Cu ocazia inaugurării au avut loc mai multe evenimente culturale, la unele fiind norocoşi martori.  

Am vizitat expoziția „Biblia Sacră” cu litografii şi lucrări grafice ale lui Salvador Dali, create între 1963-1964. Artistul suprarealist Dali face prin cele 40 de lucrări o incursiune în lumea Vechiului și Noului Testament. Seria expusă aparţine colecționarului german Thomas Emmerling şi a avut traseu itinerant în mai multe muzee şi biserici din Transilvania.

Un alt eveniment a fost vernisajul expoziției de Artă Contemporană – “Scurt circuit”, în colaborare cu Muzeul Brukenthal Sibiu și Asociația Culturală „Pictor Octavian Smilgeschi”. Artiştii tineri au expus alături de cei consacraţi în sala Grigore Bradea sub conceptul « arta contemporană pe care o vrei să o iei acasă ».

Expoziţia „Generația Marii Uniri – Frații Alexandru și Ioan Lapedatu”  a fost realizată în parteneriat cu Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, Muzeul de Etnografie Braşov, Fundaţia „Colegiul European”, Cluj-Napoca, Colecţia Johanna Wild, Colecţia dr. Ioan. Fraţii Alexandru Lapedatu (1876-1950) şi Ion Lapedatu (1876-1951) sunt figuri marcante ale vieţii politice şi culturale transilvănene  din prima jumătate a secolului douăzeci.

Expoziție PAINTING NOW, coordonată de profesorul universitar doctor Ioan Sbârciu, alături de artiştii Betuker István, Anca Bodea, Gagyi Botond, Andrei Ciurdărescu, István Kudor Duka, Mihai Guleș, Valentin Marian Ionescu, Cristian Gabriel Lăpuşan, Dan Măciucă, Ioana Olăhuț, Ioana Alexandra Popa, Vereş Szabolcs şi Alexandra Ioana Șerban, profesori şi doctoranzi ai Universităţii de Artă și Design din Cluj-Napoca, exponenţi ai şcolii de pictură de la Cluj.

În sectiunea etnografică era o expoziţie armenească, unde pe tăbliţe speciale puteai exersa mesaje scrise cu albafetul specific. Pe pereţi ţi se dădea cheia celor două alfabete.

Muzeul se constituie în forma actuală, sufletul oraşului. Îl văd dăinuind mult şi bine, apropiind generaţii întregi de adevăratele valori. Iosif Sterca-Şuluţiu spunea: ”Muzeul e arsenalul cel mai puternic cu care un popor îşi apără originea, identitatea şi tot ce a moştenit de la străbuni. ” 

După o zi întreagă de umblat, ne-am cazat spre seară la o pensiune. Lista obiectivelor propuse a rămas nebifată în întregime: Casa Ioan Zidarul, Monumentul “Evreiesc”, casa memorială Andrei Mureşanu, Monumentul “Exodul Saşilor Transilvaneni” Centrul de Artă Tradiţională – Casa cu Lei şi câte şi mai câte. Poate într-o zi le vom face şi lor dreptate, revenind.

Muzeul Grăniceresc Năsăudean

Am oprit şi pe drumul de întoarcere în Nasăud. Era 10 dimineaţa şi aveam de gând să dăm o raită prin centru, eventual să bem o cafea la una din terasele care tocmai se deschideau, iar apoi să fac mici cumpărături la magazinul unei fabrici de articole pentru casă. Paşii ne-au purtat prin faţa unei clădiri istorice bine întreţinute, pe un singur nivel, care adăpostea Muzeul Grăniceresc Năsăudean. În curtea proaspăt cosită era amplasat bustul învăţătorului Vasile Naşcu, lucrare în bronz a sculptorului Corneliu Medrea, realizată în 1967.  

Am hotărât să intrăm. Dacă e adevărat că omul sfinţeşte locul, aici am găsit cel mai grăitor exemplu. Mărturisesc că nu sunt cea mai avizată persoană când vine vorba de istorie, o bună parte dintre informaţiile primite nu-mi aprindeau niciun beculeţ, însă pentru soţul meu, totul era interesant. Ghidul era pasionat de misiunea sa, iar în Ovi, soţul meu, a găsit un ascultător activ. Şi atitudinea copiilor mei, de şapte şi nouă ani, l-au impresionat pe ghid. Trebuie să recunosc că sunt cam deştepţi, iar când asta vine la pachet cu mult bun simţ şi licăriri poznaşe în ochii din spatele unor ochelari coloraţi, sunt chiar irezistibili.

Astfel, am aflat istoria zbuciumată a edificiului în care ne aflam. Primele demersuri avuseseră loc încă în sec XIX, însă abia în 1931 putem vorbi de Muzeul Năsăudean, care funcţiona în incinta fostului internat  al Liceului „George Coşbuc”. Apoi, a prins vremuri de înflorire şi perioade vitrege, fiind mutat în diverse locaţii, lăsat de izbelişte sau renovat, deposedat de colecţii, în funcţie de vremuri şi vremelnici.  În clădirea pe care o putem vizita azi  a ajuns în 1951. E vorba de fosta cazarmă a Regimentului II Românesc de Graniţă, numită Şvarda. Primele denumiri au fost  Muzeul Regional Cluj, apoi Muzeul Năsăudean şi actualmente Muzeul Grăniceresc Năsăudean.

Colecţiile muzeului sunt extrem de variate şi valoroase, expuse pe secţiuni: istorie, carte, colecţii de diverse obiecte, icoane vechi, fotografii, steme, drapele, sigilii, folclor. Am vizitat de-a lungul vremii Muzee de Etnografie care nu aveau exponate atât de valoroase. Din 2010, în curtea din spate se poate vizita şi o secţie în aer liber, unde o casă originară din Ilva Mare îmbie oamenii să-şi astâmpere setea la fântâna cu cumpănă.

Între o vitrină cu vase neolitice şi un tablou reprezentând Batalionul II din al doilea Regiment grăniceresc ardelean în bătălia cu Napoleon de la Arcole (unde acesta era să-şi piardă viaţa din pricina unui glonţ românesc, fiind salvat de aghiotantul său, Muinon), în mintea mea vuiau gânduri mârşave dacă voi mai găsi deschis magazinul Bed/Bath situat în cealaltă parte a oraşului. Era sâmbătă şi poate închideau devreme.  Îl vizitasem la dus şi mi-a rămas inima la nişte lenjerii de pat din bumbac satinat, nişte prosoape colorate şi pufoase, ca să nu mai zic de halate de baie care parcă te iau în braţe. Inginerii financiare făcute de un filolog: cât mai am pe cardul secret, cum l-aş putea proteja pe Ovi de vestea că iar fac achiziţii ne-necesare. De ce nu înţelege bărbatul că degeaba ai o chestie mov, lila sau violet, plânge ticsitul de dulap şi după una magenta?! De fapt, bine că nu înţelege, abia dacă ar face-o, ar trebui să-mi fac probleme.

De câte ori dădeam semn de plecare, custodele îmi spunea: “Înţeleg că vă grăbiţi, dar uitaţi-vă cât de interesaţi sunt copiii şi câte lucruri ştiu. Domnul, da, a studiat istoria, se vede, dar staţi să vă mai spun ceva, ce manualele omit să amintească.” Aşadar, bătălii, tranşee, uniforme, heraldică, tehnici de luptă, execuţii, strategii, neconcordanţe istorice, diferenţa dintre o puşcă şi o muschetă… Toate ne-au fost desluşite cu un farmec de necontestat, timp 150 de minute. Apropo, ştiaţi că o puşcă ţintea în al Doilea Război Mondial şi la 3 kilometri? Aşa se explică cum în filmul Babel, un copil o împuşcă pe nevasta lui Brad Pitt, Cate Blanchett, fix din mijlocul deşertului. Şi eu care credeam că-i trucaj… Dacă aşa stă treaba, frumosului de Jude Law de ce nu i-a spus nimeni în Lunetistul că putea trage de mai departe, fără să-şi rişte viaţa încercând să se apropie de duşman?

Puştiul meu de 7 ani, a oferit cea mai mare dovadă de feedback pozitiv pentru pasiunea custodelui de a ne informa: “Mama, m-am hotărât, nu mă mai fac bucătar când o să fiu mare, mă fac MUZEAN”.

Întregul muzeu, de altfel, e o odă închinată Regimentului II Românesc de Graniţă, dar de fapt tuturor oamenilor acestor locuri din  vremurile cele mai tulburi şi până în zilele noastre. Ştiam că bistriţenii sunt foarte mândri de  obârşia şi de evoluţia lor istorică, însă după această vizită cred că toţi ar trebui să ne mândrim cu ei mai mult, mai des, mai tare. 

Iar pentru doamnele care stau în suspans de o jumătate de pagină, DA, am reuşit, magazinul se închide sâmbăta la 16:30.

 

Lasă o impresie sau un comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Close