SaCalatorim.ro

Turist ţara mea: plaiuri bistriţene

Print Friendly, PDF & Email

Sfârşitul lunii aprilie m-a găsit pe drum alături de familia mea pe traseul Moisei-Bistriţa Năsăud-Colibiţa. Aveam treabă în oraşul Bistriţa, copiii mai aveau câteva zile de vacanţă, aşa că am hotărât să îmbinăm utilul cu plăcutul. Am petrecut o noapte la bunici, la Moisei, apoi am pornit pe drumul DN 17 C. Am ales traseul Moisei-Săcel-Salva-Năsăud-Bistriţa. Încă nu ieşisem din Moisei, când, dintr-o curte oareceare, au ieşit în faţa noastră câteva zeci de oi, mieluţi şi capre. Imediat drumul mi-a fost confiscat de nepăsătoarea turmă blănoasă, în urma căreia ne-am târât agale, până la prima bifurcaţie. Dintre câinii ciobăneşti însoţitori, am remarcat unul de talie mare, tuns ca un leu. Am zâmbit de năstruşnicia stilistului şi le-am urat din mers, o zi ierboasă.


Am traversat comuna Săcel, apoi drumul şerpuitor a trecut pe lângă câmpuri înverzite şi case cocoţate pe coaste abrupte. Îmi amintesc de reacţia fiului meu de acum vreo doi ani, când am intrat în Moisei după lăsarea întunericului, iar el ne-a spus cu stupoare: ”Uite, mama, câte lampioane! ” I-am explicat că sunt luminile de la casele oamenilor şi că mulţi copii au drum lung de parcurs până la şcoală, nu ca ei, care îşi văd curtea şcolii de la balcon. Am simţit, totuşi, că varianta cu lampioane era mai interesantă pentru el. Apoi, am trecut Pasul Şetref (818 m), cel care face legătura dintre Depresiunea Maramureşului şi Podişul Transilvaniei. Chiar în vârf e un han, iar o imensă poartă maramureşeană de lemn, marcheză trecerea dintre cele două regiuni. Un momument reprezentând stilizat o pălărie înstruţată specifică portului popular, cu mesajul “Nimic fără Dumnezeu”, te intâmpină la intrarea în judeţul Bistriţa Năsăud.

Casa Memorială George Coşbuc

La kilometrul 36 am ajuns în satul Coşbuc, fostul Hordou, locul în care a văzut lumina zilei scriitorul George Coşbuc (1866-1918).

Aici a trăit poetul cu părinţii şi cei 13 fraţi. Muzeul are în colecţie obiecte personale ale scriitorului, manuscrise, documente, fotografii, ediţii princeps, iar modul în care sunt prezentate reflectă traiul rural al secolului al nouăsprezecelea. În curte e amenajat un amfiteatru în aer liber, un bust al scriitorului realizat de artistul C. Medrea, în spate găsindu-se şi o clădire administrativă. Pe un perete exterior e amplasată o placă comemorativă din marmură.

Într-o zonă acoperită, se găsesc mai multe unelte şi obiecte originale gospodăreşti ţărăneşti. Există şi o moară  pe râul Sălăuţa care a aparţinut familiei Coşbuc, însă noi n-am ajuns şi acolo. Doar tranzitam localitatea, însă nu se face să treci pe lângă primul muzeu memorial de literatură română din ţară şi să nu-ţi prezinţi omagiile. Cred că prin astfel de vizite îi poţi ancora şi pe copiii tehnici de azi în universul cărţilor printate, iar scriitura din manuale altfel prinde înţeles când paşii noştri bătătoresc acelaşi glod cu a celebrilor înaintaşi. Site-ul complexului muzeal aici.

Pruncii mei au fost încântaţi de popas, acceptând bucuroşi încă o provocare literară, acasă la alt bistriţean, Liviu Rebreanu.

Muzeul Memorial „Liviu Rebreanu”

Din 1963 satul Prislop a luat numele scriitorului şi a devenit un cartier al  Năsăudului. Am aflat de la ghidul care ne-a însoţit, că este singurul scriitor în cinstea căruia sunt ridicate 5 case memoriale: trei în Bistriţa, una în Bucureşti, iar alta în Argeş.

Liviu Rebreanu (1885-1944) s-a născut în satul Târlişua, a copilărit în comuna Maieru, iar în satul Prislop a locuit puţină vreme, însă prielnică inspiraţiei. Casa pe care am vizitat-o a fost reconstruită după planurile celei originale. În 2 iunie 1957 a fost inaugurată cu mare fast. În curte a fost amplasat un bust realizat de Ioan Nichifor Someşan. Ulterior, acesta a fost înlocuit cu unul din bronz, creaţie a sculptorului Romulus Ladea.

Pe placa de marmură amplasată la intrarea în casă se poate citi: „ÎN ACEASTĂ CASĂ RECLĂDITĂ ÎN ANUL 1957 PRIN MUNCA LOCUITORILOR DIN PRISLOP-NĂSĂUD, A TRĂIT ÎN MIJLOCUL EROILOR SĂI DIN ROMANUL ION, MARELE SCRIITOR LIVIU REBREANU”. Adevărul din fiecare cuvânt inscripţionat e reflectat în romanul ION, considerat primul roman modern al literaturii române. Personajele au corespondent în viaţa reală, însă mare parte din acţiune e ficţiune. Ion cel adevărat a murit în 1935, dar nu răpus de sapa lui George, ci de boală. Ana cea adevărată a trăit până la 84 de ani, iar lui Ion i-a dăruit 6 copii, nu unul, ca în carte. Numele ei real era Rodovica. Două dintre fetele ei încă trăiesc în localitate. Era o femeie simplă, fără carte, însă preotul din sat i-a citit romanul. Peste mai mulţi ani, a fost întrebată de către o studentă aflată în vizită, ce îi reproşează scriitorului pentru felul în care a fost prezentată în carte. Modul în care a răspuns reflectă nespusă modestie, credinţă şi toleranţă: ”Numa’ nu trebuia să mă spânzure, atâta tot.”  Învăţătorul Herdelea din roman a fost inspirat de dascălul Vasile Rebreanu. Frumoasa Florica a fost plăsmuită doar de imaginaţia scriitorului. Într-o cameră sunt expuse imagini şi costumul purtat de Şerban Ionescu în filmul de debut “Blestemul pământului. Blestemul iubirii (1980)”, în regia lui Mircea Mureşan. Fabuloasă ecranizare şi distribuţie: Ioana Crăciunescu, Tamara Buciuceanu, Leopoldina Bălănuţă, Valentin Teodosiu, Catrinel Dumitrescu, Ion Besoiu, Octavian Cotescu şi mulţi alţii. Din păcate, aproape că se poate face un remake, sus, printre stele, prea mulţi dintre ei plecând deja dintre noi. Poate n-ar fi rău să iubim şi să preţuim mai mult artiştii, cât încă sunt pe scenă.

Te trec fiori pe şira spinării când vezi boneta purtată de Apostol Bologa din „Pădurea spânzuraţilor”, nimeni altul decât Emil, fratele scriitorului. Când ochii îţi cad pe sentinţa de condamnare la moarte expusă în original, te mai revolţi o dată de nedreptatea istorică de a sili români să tragă în români. Ultima dintre cele trei încăperi păstrează obiecte personale, setul de tutun şi cafea, mobilier donat de văduva scriitorului, prilej de întoarcere în timp şi în universul sfârşitului de secol douăzeci.

În anii 80 a fost construită în curte o clădire nouă prevăzută cu un amfiteatru de 60 de locuri, care a găzduit de-a lungul timpului simpozioane, spectacole omagiale, întâlniri literare, mii de grupuri de vizitatori.  Dimensiunea creaţiei rebreriene prinde contur în faţa vitrinelor cu opere traduse în 37 de limbi. Până şi în scrierea Braille a fost editat romanul „Ion“, aici fiind expus singurul exemplar creat special pentru nevăzători. Pragul muzeului a fost trecut de peste trei milioane de vizitatori în cei 50 de ani de existenţă. Ne-am iscălit în albumul de impresii pentru vizitatori, am achiziţionat un volum de nuvele şi am parcurs ultimii 18 kilometri până în Bistriţa. (Site-ul complexului muzeal, aici)

Colibiţa

Am ocolit oraşul şi am luat-o spre Vatra Dornei, trecând prin mai multe localităţi cu nume repetitive: Rusu Bârgăului, Josenii Bârgăului, Mijlocenii Bârgăului, Susenii Bârgăului, Prundul Bârgăului… Aici am luat-o la dreapta spre Colibiţa, pe un drum proaspăt raşchetat, pregătit pentru plombat. Am făcut la nesfârşit slalom printre hăurile din asfalt, urcând încontinuu. În cele din urmă am ajuns la baraj, unde am parcat neregulamentar (nu e amenajată o parcare) şi am admirat o parte din lacul situat la o altitudine de 900 m.

Lacul se constituie ca rezervă de apă pentru judeţele Bistriţa Năsăud şi Cluj, întinzându-se pe şapte kilometri. E administrat de comuna  Bistriţa Bârgăului şi străjuit de Munţii Bărgău şi Călimani. Am văzut la ştiri că autorităţile locale se străduiesc să obţină pentru Colibiţa titulatura de staţiune turistică. Există atestare documentară despre localitate încă de la 1850. În anul 1918 existau în zonă câteva case de vacanţă, în care saşii din Bistriţa veneau să-şi ozoneze plămânii. În plin avânt muncitoresc comunist, se decide în 1979 strămutarea satului şi formarea lacului de acumulare. Una dintre legende spune că pe fundul lacului s-ar afla chiar şi vechea biserică, însă proprietarul pensiunii la care ne-am cazat a spus că a fost strămutată. Calitatea aerului a rămas aceeaşi, mulţi bolnavi pulmonari găsindu-şi aici leac.

Întregul lac e înconjurat de pensiuni, vile, bungalouri, căsuţe, oferta e variată şi pentru toate buzunarele. Mi se pare însă ciudat că, deşi luciul aparţine Apelor Române, fiecare proprietar şi-a îngrădit felia lui de teren până în buza apei. Logica îmi spune că o anume porţiune de lângă lac ar fi trebuit amenajată ca spaţiu public, cu alei pietonale, poate piste de bicicletă, bănci care să te îmbie la odihnă… însă nu mă pot erija în cea mai raţională persoană. Şi mi se pare nedrept ca turiştii care se casează în partea de sus a lacului, pe cealaltă parte a drumului, să nu aibă acces, decât vizitând concurenţa.

Probabil proprietarii de la vale sunt înţelegători şi îşi oferă serviciile tuturor, indiferent de locul în care aceştia dorm. În Colibiţa se construieşte mult, noi am ajuns şi la sfârşit de aprilie, înainte de deschiderea sezonului. Îmi amintea puţin de heirupismul de pe litoral, când în ultima săptămână se recupera tot anul pierdut, se ridicau terase, se plantau panseluţe, se parcelau plaje… Însă pare destul de haotic modul în care se ridică clădirile: case de inspiraţie arhitecturală tradiţională, hardughii gigantice pe multe niveluri, viluţe cochete, bungalouri independente, rareori câte o casă de lemn… Nu cred să se respecte o linie directoare, un plan urbanistic profesionist făcut, însă poate sunt eu prea ciufută, cine ştie?

Noi am ales pentru cazare Pensiunea Laur, deschisă doar de doi ani, cu acces la apă. Şi bine am făcut. Pentru o cameră triplă şi condiţii excelente am achitat 230 lei, însă în acest preţ au fost incluse: mic dejun, plimbare pe lac cu barca cu pânze, acces la barca cu vâsle sau la hidrobiciclete, şezlonguri, hamace.

Ne-am simţit excelent, chiar răsfăţaţi. Am fost şi învestiţi cu încrederea proprietarului, practic te puteai servi cu orice de la bar sau salonul de servit masa şi notai tu cu mânuţa ta pe un bileţel ce ai consumat, iar la sfârşit reglai conturile. În timpul plimbării de pe lac ne-a fost ghid bun, nu s-a zgărcit cu explicaţiile.

Munţii înzăpeziţi din zare fac parte din Carpaţii Orientali, Masivul Călimani, iar Bistriciorul se vede cel mai bine cu ai săi 1990 de metri. Adâncimea maximă a lacului e de 92 de metri. Pescarii îşi pot încerca dibăcia, lacul fiind bogat resurse piscicole. Există trasee turistice marcate pentru iubitorii drumeţiilor sau pentru cei mai îndrăzneţi, posibilitatea de a practica alpinismul. Se poate ajunge cu maşina până în Pasul Tihuţa, unde poţi să încerci senzaţii tari în hotelul bântuit de Dracula. Se pot închiria biciclete, caiace, iarna se poate schia sau da cu sania…oferta e diversă.

Noi ne-am mulţumit cu plimbarea pe lac, o tură la pensiunile din apropiere şi pur şi simplu am zăcut la soare ca şopârlele, alternând hamacul cu şezlongul. Apoi, m-aş putea lăuda că am petrecut o seară palpitantă, plină de adrenalină şi provocări. Dar, de fapt, am băut suc pe terasă, ne-am luat bătaie de la copii la rummy, am făcut strategii imobiliare la un joc de Monopoly şi ne-am culcat destul de devreme, doborâţi de drum şi de aerul de munte.  Dis de dimineaţă am luat-o din loc, în faţa noastră deschizându-se o zi lungă, în care mi s-a dat pedometrul peste cap.

 

Lasă o impresie sau un comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Close