SaCalatorim.ro

Vacanță grecească cu buget redus

Print Friendly, PDF & Email

Staţiunea Paralia Katerini din Grecia e una dintre cele mai accesibile şi banale destinaţii pentru un concediu pe litoral, pentru noi, românii. Însă, când coordonezi un grup de 14 persoane format din 7 adulţi, 4 copii şi trei minore de 16-17 ani, frumoase foc şi cu selfie-ul în ADN, banalul pomenit la început primeşte conotaţii de turism de aventură. Două dintre fete vedeau acum marea pentru prima dată în viaţă. Fie şi numai pentru licuricii din ochii lor la marea întâlnire, tot a meritat să-mi asum riscurile. Mai fusesem în Paralia cu 12 ani în urmă, tot cu un grup, dar de atunci n-am mai prins curaj. Anul acesta am cedat rugăminţilor elevilor mei şi am căutat oferte avantajoase la diverse agenţii. În cele din urmă, pentru şapte nopţi de cazare într-o cameră cu 3 paturi şi transport din Baia Mare cu autocarul, la început de august, fiecare a plătit câte 165 euro. Copiilor li s-a făcut reducere, iar eu am avut gratuitate, în calitate de coordonator de grup. Nu o să mă plâng aici, spunându-vă cât de greu am format echipa, vă voi mărturisi doar că din luna martie, de când am început demersul şi până la plecare, am configurat şi reconfigurat componenţa de minim 10 ori, iar dintre elevii doritori de la început, au rămas doar trei. Aveam aşteptări realiste despre staţiune, ştiam că nu plecăm la Mamaia, ci cam la Saturn. Însă raportul calitate-preţ a fost corect.

Drumul cu autocarul a fost o provocare. Oricâte facilităţi ar oferi dotările moderne, atunci când călătoreşti 25 de ore alături de 60 de persoane, nu e nimic elegant. Opririle, cozile de la toaletele publice, scaunul celui din faţa ta rabatat la maxim după primele 30 de minute, dormitul în poziţii contorsionate, miresmele diverse care de la un moment dat dau târcoale… toate sunt indicii că varianta avionului ar fi câştigătoare. Însă  există şi mici plusuri: ai timp berechet de socializare, afli lucruri interesante de la ghida bine informată, citeşti, mănânci ieftin şi bun la localuri de tirişti, admiri peisajele sau vizitezi pe repede înainte locuri nesperate.

Mănăstirea Cozia

Un astfel de popas a fost cel dela Mănăstirea Cozia.  Lăcaşul de cult e ctitoria lui Mircea cel Bătrân şi se găseşte în oraşul Călimăneşti, la 20 de kilometri de Râmnicu Vâlcea, într-o zonă strategică, pe malul râului Olt, înconjurat de munţi. De fapt, voievodul Mircea a reclădit începând cu anul 1387, o biserică ridicată de tatăl său, Radu I, după planurile bisericii Krusevac din Serbia. Ea poartă hramul „Sfânta Treime”, iar sfinţirea mănăstirii a avut loc în 18 mai 1388. La vremea respectivă era al doilea mare centru monahal românesc, după cel de la Tismana.  De-a lungul timpului, mai mulţi voievozi ca Neagoe Basarab, Constantin Brâncoveanu, Gheorghe Bibescu sau Barbu Ştirbei şi-au adus aportul prin lucrări de extindere, renovare sau restaurare.

Numele iniţial fusese Mănăstirea Nucet, de la zona propice creşterii nucilor, care o înconjura. Ulterior a devenit Cozia, de la termenul ”koz”, care înseamnă “nuc” în limbile turanice sau de la denumirea muntelui din vecinătate. În incintă îşi duce somnul de veci marele domnitor Mircea cel Bătrân şi monaha Teofana, nimeni alta decât mama lui Mihai Viteazul. După moartea fiului său, aceasta s-a retras la mănăstire, până când şi-a găsit sfârşitul în anul 1605. Piatra funerară de pe mormântul domnitorului a fost deteriorată, ea fiind înlocuită în 1938 cu o copie.

Vremurile tulburi au trecut peste Cozia. Între anii 1879-1893 a fost transformată în puşcărie. Eminescu are o poziţie vehementă în legătură cu demersul autorităţilor, iar în ziarul Timpul, apare în 12 septembrie 1882 un articol virulent pe această temă: „Cozia, unde e înmormântat Mircea I, cel mai mare domn al Țării Românești, acela sub care țara cuprindea amândouă malurile Dunării, până-n mare, Cozia unde e înmormântată familia lui Mihai Vodă Viteazul ,,un monument istoric aproape egal ca vechime, cu țara – ce-a devenit aceasta? Pușcărie!”

Apoi destinul i-a fost să funcţioneze ca spital, iar în timpul Primului Război Mondial a ajuns grajd pentru cai. În zilele noastre şi-a recăpătat strălucirea dintru începuturi, dând bineţe călătorilor ce străbat defileul Oltului, sau ostoindu-le setea la fântâna lui Neagoe din curte. Pentru vizitare nu e percepută nicio taxă, nici pentru biserică, nici pentru muzeul din curte.

Podul Prieteniei Giurgiu-Ruse

În vama de la Giurgiu, am ajuns spre miezul nopţii, năuci de somn. Nu am avut de aşteptat, totul a fost ok. Podul Prieteniei, cel care leagă malul românesc al Dunării de cel bulgăresc, a fost inaugurat în 20 iunie 1954 şi a fost proiectat de V. Andreev, format la şcoala lui Anghel Saligni. La vremea respectivă a reprezentat o mare izbândă inginerească.

Cu o lungime de 2,8 kilometri, construit din oţel, în doar doi ani şi jumătate, slujeşte traficului feroviar, pietonal şi auto. În zona centrală e prevăzut cu o parte mobilă de 85 m, care poate fi ridicată în cazul în care trec nave mari. În 2014 s-au alocat pentru reabilitarea sa, 10 milioane de euro. Alături de podul Noua Europă de la Calafat-Vidin dat în folosinţă în 2013, Podul Prieteniei e de o importanţă strategică majoră.

Paralia Katerini

Paralia sau Paralia Katerinis (înseamnă „plajă”) este o staţiune la Marea Egee, aflată la 70 de kilometri de Salonic, la 770 de km de Bucureşti şi la 4 km de orăşelul Katerini, în prefectura Pieria.

De cum am ajuns în staţiune, am fost preluaţi de la autocar de un reprezentant al agenţiei de turism partenere cu cea din România. Ne-a condus la hotel, iar în salonul de primire, în aşteptarea camerelor, ni s-a făcut o prezentare a tuturor excursiilor suplimentare, fiecare cu tariful său. Frumoasa blondă cu gene fâlfâietoare nu a omis să precizeze că e posibil să găsim oferte uşor mai avantajoase, dar nu se merită ca pentru cinci euro economisiţi, să te trezeşti într-un autocar de sârbi, ai căror ghid să nu vorbească româneşte. Timp de gândire nu prea ni s-a dat, trebuia să ne decidem pe loc, cât încă ne mai era teşchereaua plină de euroi. Majoritatea turiştilor, năuciţi de oboseala de pe drum, s-au lăsat cuceriţi de ofertele prezentate foarte comercial de reprezentanta agenţiei. Fiecare a primit chitanţă pentru suma achitată şi un bileţel cu data plecării şi locul îmbarcării. În urmă cu 12 ani alesesem excursia de o zi în Skiathos, acum am optat pentru Meteora şi Edessa-Pozar. Alţii din grupul meu au ales Aqua Park-ul, seara grecească, Skiathosul, vizita la Salonic sau niciuna, în funcţie de priorităţi. Pentru cele două excursii, am plătit pentru mine şi fiica mea 70 de euro şi mi s-a părut una dintre cele mai bune decizii din vacanţă.

Vila care ne-a găzduit se numeşte Effie, e situată în centrul staţiunii, lângă parc şi la 30 de metri de plajă, iar condiţiile au fost bune. Camerele funcţionau în regim de self-catering, fiind dotate cu o chicinetă cu plită, frigider şi suficientă veselă pentru a găti mâncăruri uşoare. Mă rog, uşoare e un fel de a spune, din moment ce de la vecinii noştri venea în fiecare dimineaţă mireasmă de papară cu jumări. Pentru a folosi aparatul de aer condiţionat, se achita 5 euro/zi sau 30 euro pentru tot sejurul.

Staţiunea nu e foarte mare, însă şantierele de la periferie sunt dovada că e în plină dezvoltare. Cum nu mai fusesem acolo de peste 10 ani, am remarcat că şi-a cam dublat dimensiunile. În centrul staţiunii, excelent punct de reper, găsim o biserică ortodoxă chiar pe malul mării. A fost ridicată în anul 1993 şi poartă hramul Sfintei Paraschiva.

În jurul ei pornesc câteva străzi paralele, conectate de zeci de străduţe. La tot pasul dai de taverne, magazine de suveniruri, ABC-uri, terase, restaurante, săli de jocuri, magazine de blănuri, bijuterii, market-uri… La periferie se află portul. Acolo, în fiecare seară, poţi fi martorul unui întreg ritual pescăresc: se descarcă zilnic captura ce urmează să fie servită la restaurantele din jur, se spală ambarcaţiunile, se strâng năvoadele, se tolerează turiştii avizi de poze… Probabil aici e cel mai recomandat să comandaţi fructe de mare sau peşte. O porţie ajunge între 6-12 euro. Primeşti asigurări că produsele nu au fost congelate, iar faptul că terasele sunt pline, e încă un argument să vă aşezaţi încrezători la masă. Din port, dacă mai înaintezi puţin, ajungi în parcul de distracţii, care delimitează staţiunea Paralia de Olympiaki Akti. Copiii mei au prins gustul tiribombelor, al pescuitului de răţuşte magnetice şi a trasului cu puşca în diverse ţinte. Mărturisesc că timpul petrecut aici a fost un chin pentru mine. Am fost momeală pentru roiuri flămânde de ţânţari şi m-am simşit jecmănită pe faţă de comercianţii  speculanţi.

Lângă biserica din centru era o piaţetă în care işi făceau apariţia seară de seară, animatorii stradali, spre bucuria celor mici şi mari. Traseul pietonal mişuna de turişti la ceasul înserării. Hărmălaia era de nedescris: familii , bunici cu nepoţi, cupluri de îndrăgostiţi, adolescenţi veniţi în tabără… Şi totuşi, în acest furnicar, îşi găsea fiecare loc la terase, la coadă la îngheţată sau la super ofertele magazinelor. Se găsea ceva pentru fiecare buzunar. Îmi place atitudinea grecilor şi tipul de turism pe care îl practică. Încă din stradă te întâmpină cu un zâmbet şi un salut în mai multe limbi. Dacă răspunzi româneşte, ca prin farmec, apare aproape întotdeauna un angajat vorbitor de limba ta natală. Ai senzaţia că nici nu te afli în străinătate. Fiul meu s-a îndrăgostit de locul acesta şi mi-a spus: “Mama, îmi place aşa de mult oraşul ăsta, că aş vrea să-l cucerim”. L-am liniştit că e deja cucerit, din moment ce peste 50% dintre turişti provin din România.

Plaja în Paralia e destul de lată, acoperită cu nisp fin şi se întinde pe vreo trei kilometri. Intrarea în apă e lină. Poţi să înaintezi şi 50 de metri, iar apa să-ţi ajungă la bărbie. E mai uşor să supraveghezi copiii, poate şi din acest motiv vin atâtea familii. Temperatura e perfectă pentru baie. Nu trebuie să te uzi întâi, să faci disconfortul termic mai suportabil. Pur şi simplu te bălăceşti sau pluteşti minute în şir pe o saltea gonflabilă. Noi am primit una în prima zi, pe când ne aşteptam cheia de la cameră, de la nişte tineri care urmau să urce în autocar, spre casă. În ultima zi, am lăsat-o şi noi moştenire unor prieteni care optaseră pentru un sejur de două săptămâni în Paralia. Dacă ar fi să reproşez ceva plajei, ar fi lipsa curăţeniei şi a talazurilor. Egeea e mai blândă decât Marea Neagră, nu prea are valuri. Pe când construiam castele de nisip, mai dădeam de chiştoace îngropate sau alte resturi menajere. Cabinele de schimb de pe plajă adăposteau mirosuri care dovedeau că fuseseră utilizate şi cu alte scopuri decât cele pentru care fuseseră destinate. În ultimii ani, din raţionamente financiare, s-a renunţat la braţele de protecţie care ţineau algele departe de ţărm. Nici acum nu ne putem plânge, apa e limpede, dar, din când în când, te mai mângâie la picioare vegetaţia acvatică. În tot sejurul nostru, am văzut peştisori şi două meduze albastre. Am înţeles că sunt otrăvitoare, dar din depărtare arată spectaculos. Pentru şezlong şi umbreluţă nu se percepe o taxă anume, trebuie doar să faci consumaţie la terasa respectivă. Un suc, o cafea sau o bere costă în jur de 3 euro. Dacă preferi să stai la plajă pe cearşaf, există locuri sificiente în faţa şezlongurilor. Îmi amintesc că în Saturn, acum vreo 5 ani, ne-am aşezat cearşaful în vecinătatea spaţiului îngrădit pentru şezlonguri. La un moment dat, a venit la mine un tânăr şi mi-a cerut să plătesc pentru umbra de la gard care bătea pe cârpa mea. Am refuzat şi i-am sugerat să şi-o mute, că mă chiar deranjează, eu intenţionând să mă bronzez. Tot la noi la mare, trebuia să străbatem ceva distanţă până să găsim plajă fără şezlonguri, iar Tudor era încă mic şi se cerea purtat în braţe. Am luat un microbus şi am cumpărat din Mangalia un cărucior sport pe care l-am şi părăsit acolo după cele şapte zile, nu ne-am mai încărcat cu el pe tren. Dar e adevărat că a fost ultimul nostru concediu la marea de acasă.

În timpul nopţii, la greci, şezlongurile rămân întinse pe plajă. Una dintre plăcerile mele era să mă tolănesc seara, târziu, pe unul dintre ele şi să privesc marea. Împrumutam ceva din calmul ei şi lăsam să ia în larg câte puţin din stresul, dezamăgirea sau neîmplinirile de peste an. Am o relaţie specială cu marea încă din copilărie, de la vacanţele cu părinţii sau întâile mele tabere. A fost martora primelor mele flirturi şi săruturi, dar şi a unei mari decepţii în dragoste. Se spune că nu poţi iubi în aceeaşi măsură câinii şi pisicile, marea şi muntele, însă chiar mi-e greu să fac o alegere. Iubesc marea de când mă ştiu, iar de munte abia vara asta m-am apropiat cu adevărat şi relaţia mea cu el e la început, cu fluturaşi în stomac şi neastâmpăr la gândul revederii. Într-o astfel de seară ni s-a desfăşurat în faţa ochilor o întâmplare hazlie. O domnişoară cu buze ţuguiate şi-a făcut cel puţin o sută de poze stând în apă până la genunchi, purtând o pălărie roz şi ochelari de soare sub plină lună. După aproape fiecare poză, îşi ruga colega-fotograf amator să i le arate pe display şi îi dădea indicaţii, astfel încât următoarea să fie mai reuşită. Se aşeza aproape în aceeaşi poziţie, îşi arcuia coloana, îşi fâlfăia părul şi aştepta cuminte. N-am înţeles conceptul pozelor cu ochelari de soare sub clar de lună, sau măcar de ce nu încerca să pozeze altfel, dar am înţeles că e greu să fii “piţi”. Şi frustrant în acelaşi timp: nu va avea niciodată suficiente like-uri, întotdeauna se va găsi una şi mai botoxată şi mai tunată decât ea. În gând m-am felicitat din nou că m-am împăcat cu înfăţişarea şi formele mele, fie ele şi sferice, că am învăţat că un hohot sănătos de râs arde calorii cât zeci de abdomene, că o viaţă tihnită are efectul a trei liftinguri faciale sau că îmbrăţişările vesele ale copiilor mei echivalează cât toate tratamentele de rejuvenare pentru ten.

Într-o zi am lansat celor din grupul meu provocarea de a ne trezi la 5:30, ca să prindem răsăritul. Ştiam că se vor trezi greu, dar mă bazam că nu se vor culca deloc, sau că vor fi tentaţi să aibă poze spectaculoase cu răsăritul. Vreo cinci m-au asigurat că vor veni negreşit, dacă le bat în uşă dis de dimineaţă. Am stabilit detaliile pentru aventura matinală, doar că nu s-a mai întâmplat mare lucru: trei au renunţat din start, iar două fete, imediat după ce şi-au făcut toaleta au zis că le doboară lenea. Paiul cel scurt a fost tras de soţul meu, care nu putea să mă lase să merg de nebună singură, cu noaptea-n cap, pe plajă. I-am amintit că în urmă cu aproape douăzeci de ani nu i se părea o corvoadă să mă ţină de mână la răsărit, ba de multe ori nici nu ajungeam în cameră până la acea oră. Aşa că, în loc să fim mai mulţi în aşteptarea răsăritului, ne-am trezit de mână, ca două panseluţe. Am mai văzut câte un pescar rătăcit, sau câte un grup de matinali aşteptând momentul în care soarele să ne pună pe faţă primul zâmbet. La un moment dat, ne-a ţinut companie un câine mare, negru şi lăţos. Aşteptarea ne-a fost răsplătită cu un un răsărit superb, ca în urmă cu vreo 15 ani şi cam tot atâtea kilograme.

Într-o seară, am vrut să ieşim toţi, la un club. Însă tinerii din grup au făcut o prospecţie a ofertei şi au decis că e prea scump. Serile ieşeam toţi la plimbare, terasă, restaurant, plimbare cu bicicletele de închiriat sau cumpărături. Mi-am achiziţionat de la un magazin de suveniruri un obiect de decor, un fel de năvod care are prinsă o scoică în fiecare ochi. Are 12 kilograme, e voluminos şi costa 50 de euro, aşa că am cumpănit mult până să mă decid. Logica îmi spunea că nu e cazul să cărăm cu autocarul aşa ceva, că e fragil şi cam scump pentru nişte scoici legate pe sfoară. Cu ochii minţii însă îmi vedeam dormitorul reamenajat în alb şi albastru, cu iz de Santorini, cu năvodul atârnat deasupra unui fotoliu confortabil, ideal pentru savurat cappuccino, citit şi ascultat în surdină Roxette. Soţul meu m-a privit îngăduitor, lăsându-mă să-mi fac damblaua şi să-l iau, ba chiar mi-a promis că se apucă de zugrăvit săptămâna viitoare. Pachetul zace încă nedesfăcut în balcon şi după 14 ani de căsnicie pot să prevăd următorul scenariu: încă vreo şase luni pot să tac şi să-l ocolesc de câte ori întind haine pe uscătorul de rufe din balcon; după această perioadă încep să-i amintesc că mi-a promis că zugrăveşte; după încă o lună, îl ameninţ că dacă nu se apucă singur, chem un meşter; mai rezistă aşa preţ de căteva săptămâni, apoi se răţoieşte la mine că dacă nu l-aş fi bătut atâta la cap, zugrăvea demult; apoi nu vorbim de draci o săptămână întreagă şi mă apuc să albăstresc pereţii singură. Abia când vede cum ţin trafaletul, cum n-am acoperit perfect parchetul, se îngrozeşte cât va fi de strâns după mine, îmi smulge scula din mână şi termină în două zile munca amânată deja vreo 8 luni. Odată zugrăviţi pereţii, nu îi ia mai mult de patru săptămâni să fixeze în perete cu două holşuruburi, deja celebrul năvod. Astfel, pentru orice cablu de tras, priză de reparat, garnitură de schimbat, eu port o mică cruciadă, dar sunt expert în relaţii pe muchie de cuţit. În atâţia ani de convieţuire, mi-am însuşit tehnici subversive, încât cred că şi pe Bin Laden l-aş fi convins să arunce gunoiul, înainte de a da o raită prin lume să ucidă mii de civili nevinovaţi. Şi când te gândeşti cât de simplu ar fi dacă m-ar asculta… Totuşi, atunci când nu-mi urăsc soţul din tot sufletul, îl iubesc din toată inima.

Pachetul cu pricina 🙂

Experienţa asumării responsabilităţii unui grup de 14 persoane nu a fost traumatizantă. Am încercat să le ofer libertate, dar şi să ştiu de fiecare în orice moment. Am format un grup pe messenger şi era destul de uşor să comunicăm, chiar dacă nu eram împreună clipă de clipă. Mi-au respectat indicaţiile şi nu au umblat singuri, ci alături de mine sau colegi. Am avut cel mai cuminte grup şi poate anul viitor o luăm de la capăt într-o nouă destinație.

Lasă o impresie sau un comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Close