Turist în ţara mea: Sângeorz Bai

Print Friendly, PDF & Email

La sfâşitul verii am petrecut un weekend cu familia la Sangeorz Băi. Ne-am făcut un bun obicei să evadăm o data sau de două ori pe an undeva, cu toţii: părinţii, soră-mea, frate-meu, nepoţii, copiii… Încercăm să ne bucurăm unii de alţii. Să nu credeţi însă că e numai lapte şi miere. Pe oamenii ăştia îi iubesc cel mai mult, însă tot ei reuşesc să mă scoată cel mai mult din sărite. Suntem mulţi, gălăgioşi, cu opinii, pretenţii şi gusturi diferite. Am ocupat trei camere la o pensiune din centrul staţiunii Sângeorz-Băi, declarat oraş în anul 1960. E construită recent şi bine pusă la punct. La început au apărut mici bâlbe, când preţul a fost ceva mai mare dacă achitam cu tichetele de vacanţă, însă problema s-a rezolvat. Eu sunt ,,cazul  social“ al familiei, sărmana care nu e bugetară, iar tata şi sora mea îşi asumă uneori statutul de finanţator. Şi de data asta am fost pe tichetele lor de vacanţă.

 

De Sângeorz-Băi, orăşelul de pe Valea Someşului, mă sunt legată sentimental. Părinţii mei veneau la tratament în fiecare an, avem prieteni de familie în Maieru şi am copilărit cu băieţii lor. Pretutindeni pe unde arunc o privire prin staţiune, îmi vin în minte amintiri: o statuie din parc îmi slujea drept scenă, la discoteca de aici mi-au fost furaţi primii pupici, la cinematograful din centru am văzut multe filme, pe drumul din pădure  mergeam în gaşcă după apă, pe holurile de la cele două mari hoteluri mi-am făcut prieteni din toată ţara, din piaţă cumpăram nuci şi alune pentru veveriţele din parc… Pe toate le chema Mariana. Erau multe şi blânde, veneau şi-ţi luau proviziile din palmă. Câteva Mariane au mai rămas, deşi arealul lor s-a restrâns considerabil odată cu defrişările masive.  

Ultima vizită la Sângeorz-Băi a fost acum patru ani. Îi plângeam de milă, dar se pare că acum o duce și mai rău. Stațiunea de azi e un loc al contrastelor. Multe clădiri odinioară emblematice, s-au dărâmat. Pensiuni noi se înalţă chiar lângă altele scoase la vânzare. Una dintre cele mai frumoase vile situată lângă hotelul Someșul, e aproape prăbușită.  Vechea discotecă zace sub un morman de moloz, chiar în mijlocul stațiunii, iar din vechea bibliotecă nu a mai rămas nicio urmă.  Mai mult de jumătate din hotelul de 600 de locuri, Someşul, e închis. Am mers până la restaurant şi la cantină. Pe vremuri, se mânca în două serii. La intare era același panou din lemn pe care se anunța meniul. Însă în imensa cantină, erau ocupate două mese. La restaurant se ţinea o nuntă. Probabil din astfel de evenimente supravieţuiesc.

Despre baza de tratament nu vă pot da detalii. Știu că odinioară, ai mei aveau ocupate primele ore ale dimineții cu statul la coadă la diferite proceduri. Acum totul părea pustiu, dar nici ora nu era potrivită. Acolo unde bunicile mele mergeau la mofete, s-a construit un restaurant modern, de altfel, cel mai căutat de turiștii din stațiune. Nici la hotelul Hebe, cel care deţinea 900 de locuri, nu e mai roz. Doar câteva etaje mai sunt funcţionale, iar de renovare, nici  nu poate fi vorba. 

Sangeorzul e atestat documentar din 1245, sub denumirea de ,,Sanct Gurch”. În 1770 e menţionat  ,,locul cu ape vindecătoare” de pe harta Imperiului Austro-Ungar. În anul 1876, staţiunea primeşte denumirea Hebe, de la  zeița  veşnicei tinereți, din mitologia greacă. Fiica lui Zeus şi a Herei, ea turna zeilor în cupe nectar de ambrozie. Altă explicaţie, din punctul meu de vedere mai plauzibilă, ar fi asocierea şi contopirea năstruşnică a celor două silabe: Hai, be!”, îndemn primit de călători de la ospitalierii sângeozeni.

În perioada interbelică, staţiunea s-a bucurat de mare popularitate. Mai mulţi scriitori s-au lăsat inspiraţi de peisajele Văii Someşului. Aici au creat Ion Luca Caragiale, Alexandru Odobescu, Liviu Rebreanu, George Coşbuc, după cum se poate citi pe o placă comemorativă de pe o clădire. Atmosfera boemă şi creatoare a fost surprinsă în anul 1929 de scriitorul Virgil Sotropa în Arhiva Someşană: „Cei ce beu apă din Sângeorz-Băi ori Valea Vinului s-au obişnuit să locuiască parte în camerele clădite pentru oaspeţi  lângă fântână. Aci se adună aproape toţi oaspeţii dimineaţa spre a bea apă, iar seara spre a se distra împreună. Aci se aranjează petrecerile şi aventurile sociale, joacă loteria şi cântă veşnic muzica”. Îmi amintesc de o seară de lectură din adolescenţa mea, când l-am ascultat siderată la Căminul Cultural pe Mircea Cărtărescu, prezentându-ne propriile creaţii. Soţia lui e originară de aici şi presupun că şi domnia sa are afinităţi pentru oamenii locului. Atmosfera creatoare se reflectă şi în amenajarea parcului din centrul staţiunii. Pretutindeni sunt statui din piatră sau marmură, pe dealul din spatele Hotelului Hebe se găsesc figurine umane din lemn, toate rezultate în urma unor tabere de creaţie. Statuilor vechi li s-au alăturat altele noi, din fier forjat. Un foişor din lemn vopsit în albastru, pe două nivele pare gata să primească artişti, o altă dovadă că mediul creativ nu se lasă intimidat de ruinele ce tind să devină multe dintre clădiri.

         

Sângeorz-Băi găzduieşte un Muzeu de Artă Comparată. Din exterior pare a fi o casă obişnuită vopsită strident în mov. Odată ce ai păşit în curte, eşti copleşit de exponatele risipite pretutindeni. Ceea ce uimeşte, e cât de ingenios şi eficient e amenajat spaţiul interior. Sălile de expoziţie se întind de la subsol până la mansardă, fiecare colţişor e eficientizat la maxim. Parcă un muzeu etnografic a fuzionat cu un muzeu de artă contemporană. Astfel, o spirală de tălăngi ancestrale co-există lângă un porc în mărime naturală confecţionat din ghips, cu un cod de bare ştanţat pe spate. O sculptură în lemn  a unui chip uman e expusă lângă lângă piepteni de cules afinele de diferite mărimi şi tot aşa… Rolul muzeului e de a menţine spiritul românesc prin artă, de a asocia obiecte utilitare transformate în exponate, cu creaţii contemporane avangardiste. Poate să fie sau nu pe placul consumatorilor de artă, însă o vizită pe perioada şederii în staţiune mi se pare obligatorie. 

Izvoarele minerale îşi fac treaba, dăruiesc sănătate de sute de ani. Însă oamenii le menţin într-o stare deplorabilă. De pildă, acum patru ani, o balustradă de fier ce străjuia poteca prin pădure spre izvoare părea şubredă. În loc să fie înlocuită, am găsit-o prăbuşită, iar spaţiul era delimitat cu o bandă folosită în filme de poliţiştii care izolează locul crimei. Şi nu e o crimă oare să asişti nepăsător la moartea cuiva, aici o staţiune balneoclimaterică faimoasă pe vremuri?! Apele minerale au proprietăţi tămăduitoare în afectiuni ale tubului digestiv, hepato-biliare, metabolice si de nutriţie. Cele 9 izvoare sau cadrul natural de poveste pot concura calitativ cu cele ale staţiunilor Vichy din Franța sau Karlovy Vary din Cehia. La administrare, investiţii şi dotări suntem deficitari. Nu deficitari, suntem la pământ!

Sursa: https://www.singeorzbai.com/ro/istorie

Poate că aş fi rămas cu impresia că Sângeorz Băi e o staţiune în agonie, fără perspectivă, dacă paşii nu m-ar fi purtat la Primărie. În faţa acesteia, îţi luau ochii nişte panouri publicitare care trâmbiţau proiecte ale urbei:  amenajarea unui complex sportiv, construirea unei şcoli pe Cormaia, un centru turistic, un Muzeu al Apelor minerale, un centru social si câte şi mai câte… Fie ca măcar o parte să se implementeze, iar staţiunea să-şi schimbe hainele prăfuite în veşminte de divă!

Amorţeala staţiunii îmbătrânite a fost zguduită la început de weekend de zeci de tineri puşi pe fapte mari. Nişte afişe şi un eveniment pe facebook anunţaseră prima ediţie a Youth Fest-ului. Acum, în faţa ochilor uimiţi ai turiştilor se înălţau funii cu fanioane colorate, în arbuştii ornamentali creşteau flori de hârtie creponată, din paleţi se încropeau canapele. Între copaci s-a creat o zonă de relaxare, împânzită de hamacuri colorate.

O ramă foto înflorată a fost montată pentru fotografii gata să-şi găsească like-uri pe reţelele de socializare. M-am înrămat şi eu alături de finii noştri din Chişinău. Erau în drum spre Toscana, unde îşi aveau programată vacanţa, dar au zăbovit o noapte la Sângeorz, de dragul de a ne vedea.

Indicatoare cu mesaje în limba engleză te orientau spre diferite zone sau îţi transmiteau mesaje motivaţionale. Un leagăn ancorat într-un stejar secular se bălăngănea uşor. În faţa unei căsuţe le lemn, tinerii au înşirat baloţi de paie, pe care te puteai aşeza cu o carte în mână. O tonetă cu freshuri naturale se împăca destul de bine cu cea la care se vindeau cartofi prăjiţi şi hamburgeri. La un moment dat a avut loc o deschidere oficială, cu primar şi alai de consilieri. Am dat o tură la izvor, fug de astfel de momente. Manifest o intoleranţă cronică la edili, politicieni şi discursuri oficiale. Seara a avut loc un concert cu talente locale şi Emeric Imre, cel care ne-a dat ,,Nebun de alb” pe versurile lui Adrian Păunescu. Seara s-a încheiat cu o proiecţie de film documentar ,,România sălbatică.” A doua zi a fost rândul hip hop-ului să fie vedetă.   Tinerii au reuşit să anime întreaga staţiune prin proiectul lor. Am apreciat efortul şi reuşita lor.

Sângeorz-Băi e situat la confluenţa pâraielor Borcut şi Cormaia cu Someşul Mare. Borcutul străbate întreaga staţiune. Malurile sale sunt străjuite de o bordură din beton, care mi-a slujit drept bârnă în fanteziile mele, când împărţeam podiumul cu Nadia. Într-o dimineaţă, pe când îmi savuram cafeaua pe terasa pensiunii, am zărit în albia pârâului, în plan mai îndepărtat, stând neclintit, un roib. M-am întrebat cum ajunsese acolo, ce căuta în albie. La o privire mai atentă, se pare că păzea ceva. Ceva-ul era un cal alb, prăbuşit la pământ. Am întins mâna după telefon. Mă gândeam unde să sun, la 112, la Protecţia Animalelor, când, de nicăieri, s-a ivit un tânăr. L-a îndepărtat pe roşcovan, apoi a început să tragă de cel alb. Mi se derulau în minte imagini cinematografice sumbre, în care povestea oricărui cal cu piciorul rupt se sfârşeşte cu POC! Din a treia încercare, cu ajutorul unei funii, a reuşit să-l repoziţioneze regulamentar. Când s-au apropiat de pensiunea mea, mi-a venit să-i aplaud, pentru mine erau campioni în lupta cu viaţa. Îl felicitam în secret pe cel care nu şi-a părăsit prietenul şi-i certam că nu le ajunsese păşunea de lângă apă. Au trecut graţios şi calm, nici nu şchopătau, mânaţi de la spate de proprietarul salvator, spre un loc unde malul e mai puţin abrupt şi cabalinele ajungeau pe traseul obişnuit. 

    

O zi din cele patru, cât am stat noi în Sângeorz Băi, am petrecut-o împreună cu prietenii noştri de familie la Păstrăvăria Sunătoarea, de pe Valea Anieşului. E amenajată într-un loc de vis, pe malul râului de munte şi la poalele Munţilor Rodnei. Apa e captată de la un izvor din pântecul de piatră, e foarte rece si limpede. Proprietarul ne-a dat voie să hrănim chiar noi peştii, spre bucuria copiilor. Acum ar fi frumos să mint şi să vă spun că după acestă operaţiune, am comandat o salată şi o apă plată, dar nu pot. Nădăjduiesc că păstrăvii de pe platoul comandat erau foarte bătrâni, iar prin gestul nostru carnivor, doar  le-am curmat tristele bătrâneţi.

Am plecat după câteva zile petrecute pe meleaguri bistriţene răscolită de amintiri sau cu altele noi gata de plasat în cotloane de suflet. Am lăsat Sângeorzul în braţele zeiţei Hebe. Mi-am dorit ca la următoarea mea vizită, măcar o parte din plăsmuirile de pe panourile din faţa Primăriei să prindă viaţă. Dar tare mi-e că sunt alte gogoşi electorale. Şi dacă eu, cel mai credul şi uşor de păcălit om de pe pământ spune asta, friuptu-ne-am de prea multe ori!        

 

Lasă o impresie sau un comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*