Turist în ţara mea: din Vatra Dornei în Maramureș

Print Friendly, PDF & Email

Din Târgu Neamț am venit întins, așa ca pit stopul de la Vatra Dornei îmi era necesar. Am zăbovit vreo două ore, prilej de plimbare prin centrul stațiunii şi de pauză de cafea.

VATRA DORNEI

vatra-dorneiIn mintea mea asociam Vatra Dornei cu durerile reumatismale ale bunicilor mei, cu apa minerală şi cu sejururile co-finanțate de Casa de Pensii. Însă am găsit un loc viu, curat şi aglomerat. Vatra Dornei e situată în Depresiunea Dornelor, în inima Bucovinei şi are aproape 15.000 de locuitori.

vatra-dornei-2Vatra Dornei este cunoscută ca staţiune balneară din secolul al XIX-lea, oferind remedii pentru o gamă largă de afecţiuni sau facilităţi pentru sporturile de iarnă. Pe deasupra râului Bistriţa Aurie, care împarte stațiunea în două, trecea o tiroliană accesibilă celor care aveau minim 14 ani. Podul din mijlocul staţiunii era loc de promenadă sau de manifestări artistice. Un Montmartre în miniatură. Apoi am hrănit veverițele din parc cu nuci cumpărate de la o bătrânică, iar copiii mei s-au împrietenit la locul de joacă cu o fetiță venită aici cu bunicii tocmai din Craiova. Apă minerală n-am reuşit să bem, bănuiesc că nu ne aflam noi în zona în care erau captate izvoarele.

MARAMUREȘ

Drumul de la Vatra Dornei până în Iacobeni a fost bun, apoi a început coşmarul. Pasul Prislop se trece până la 1416 m altitudine, făcând slalom printre gropi. Aici îşi dau mâna bătătorită de atăţia arbori prefăcuţi  buşteni Marameşul dacilor liberi cu şugubeaţa Moldovă a lui Creangă.

prislop2Pe platoul imens din vârf se desfăşoară  încă din secolul al XVIII  lea celebrul Festival de Folclor Hora de la Prislop. După o perioadă în care a fost interzis din 1848 pînă în 1968, prima duminică de după Sfântă Mărie e prilej de sărbătoare în fiecare an. Un muzeu neconvenţional  e situat într-o casă bătrănească şi expune peste 100 de rădăcini de arbori înfăţişând  diverse forme. Ştefan Grec este cel care a lucrat o viaţă la pădure. Din tinereţe a colecţionat rădăcinile arborilor care i s-au părut interesante şi le-a dat nume: „Dracula”, „Şarpele încolăcit”,  „Creierul pădurii”, „Cumpăna fântânii”, „Pasărea Phoenix”, „Muma pădurii”, „Pâinea vieţii”. Le-a tratat cu un baiţ creat după o reţetă proprie şi şi-a trasformat casa în muzeu. Nu percepe nicio taxă de vizitare,  nu pentru că ar duce o viaţă de huzur, ba din contră. Locuinţa  e izolată de restul  lumii pe o rază de 40 de kilometri, nu are curent sau semnal la telefon, dar continuă să ţină poarta deschisă oricărui călător tentat să-i treacă pragul. Am vrut să fim şi noi vizitatori, dar cei 5 câini liberi care ne-au mârâit ne-au dat de înţeles că trebuie să revenim cu altă ocazie. Era deja către 8 seara, iar dacă mai vroiam să ajungem pe lumină, trebuia să ne grăbim.

prislopÎn Borșa am ajuns când se îngâna ziua cu noaptea, pe o ploaie torențială, fix în 15 august, de Sfânta Mărie. Orașul e oricum foarte aglomerat în luna august. Se întorc acasă italienii. Toți cei care muncesc un an de zile în Italia, au o lună de concediu în care să demonstreze familiei şi vecinilor “că o duc bine”. În luna asta se organizează nunţi, se mai finisează câte-o casă, se termină garduri, se înlocuieşte soba de teracotă cu centrala termică, se pune zacuscă, se taie porci, se culeg poame, se vizitează neamuri. Nu contează că în Italia muncesc 10 ore pe zi, stau câte trei familii în două camere şi fac câte 50 de kilometri naveta spre locul de muncă. Dacă în august, acasă, n-ai mașină, nu dai de băut oricui îți iese în cale, nu conduci ca nebunul cu 100 km/oră în mijlocul localității…pur şi simplu nu exiști. Iar eu m-am trezit în mijlocul acestei desfăşurări impresionante de forţe, şi, colac peste pupăză, fix în zi de sărbătoare. Cele trei alaiuri de nuntă întâlnite, ploaia torențială şi cinci feciori pe cinci frumoși lipițani înstruţaţi, nu mi-au ușurat deloc parcurgerea ultimilor 10 kilometri din odiseea mea mioritică.

1Însă am reușit să ajungem în siguranță la casa socrilor mei din Moisei, poate că, totuşi, nu-s chiar atât de prost șofer pe cât mă simt. Aici am mai zăbovit două zile, astfel încât soţul meu să-şi reîncarce bateriile de la glia natală, bunicii să-şi astâmpere dorul de nepoți, iar eu să mai aud din aventurile moiseienilor lucrători în Italia. M-au impresionat bătrânii. În luna petrecută împreună trebuiau să se umple de fericirea care să le ţină de cald tot anul, în nopțile lungi şi reci de singurătate. Femeile de aici îşi lasă acasă bunicii singuri şi neconsolați şi merg în Italia să fie menajere sau batante, să îngrijească şi să ţină de urât bătrânilor italieni. O fac pentru câteva sute de euro pe lună, o fac pentru familiile lor, dar sunt convinsă că majoritatea ar prefera să se întoarcă mâine acasă, să-şi plivească roșiile din grădina proprie sau să asculte slujba de duminică la biserica din sat de la care au luat în copilărie prima împărtăşanie. Mai sunt şi alții, supărați pe sistem, pe tot ce i-a alungat de aici. Au case luate în rate, copii în sistemul educațional italian, au slujbe bune, asigurări medicale şi critică tot din ţară, de la politicieni, la sănătate. Însă România o poartă în suflet, în curte au grătar, îşi alintă româneşte copiii, iarna îi colindă Hrușcă, iar în cămară au murături şi tocană de legume ca acasă. Nu recunosc că salariile lor sunt totuși, mai mici decât ale italienilor, că muncesc enorm şi că s-au robotizat ușor, că au cunoștințe, nu prieteni şi că tare dor li se face uneori de mirosul de iarbă cosită de acasă. Nu recunosc că sunt prinși captivi între două lumi, una de care au fugit şi una care nu i-a vrut cu adevărat niciodată. Despre frumuseţea Maramureşului şi farmecul său aparte vom vorbi cu altă ocazie.

manastirea-moisei-2

Manastirea Moisei

Cei 1000 de kilometri parcurşi nu m-au făcut să-mi cunosc mult mai bine ţara, însă au fost suficienţi să mi se mai confirme încă o dată că avem o ţară frumoasă. Refuz să mă alătur celor care adaugă cu atâta cinism: ”păcat că-i locuită”. Eu cred că omul sfinţeşte locul şi că dacă fiecare ne-am face bucăţica sa de Românie curată, respectată şi nefurată, încet, încet, va arăta şi cea mare aşa cum visăm. De-am avea noroc la politicieni care s-o iubescă mai mult decât pe propriile buzunare…ar fi altă poveste. Cine ştie, poate la un moment dat n-o să mai alegem răul mai mic, ci binele mai mare.


Citeste si episoadele anterioare:

Rimetea, satul de vis de la capătul lumii

Turist în ţara mea: Carei, Oradea, Băile Felix, Ciucea

Turist in țara mea: Sovata, Lacul Roșu, Cheile Bicazului, Neamț


Lasă o impresie sau un comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*