Ultima zi a circuitului nostru a fost una dintre cele mai neaşteptat de plăcute. La o jumătate de oră de condus de Jaipur ajungi într-un sat foarte vechi pe nume Samode.
Aici te poţi plimba aproape pentru o oră într-o şaretă trasă de un dromader sau dromaderiţă, însoţit de un ghid dotat cu toate cunoştiinţele despre zona în care vorbeşte şi uns cu toate alifiile. Astfel, în timp ce adorabilul dromader înaintează agale prin satul străjuit de copaci cu rădăcini exterioare, dintre care cel mai vechi are nu mai puţin de 650 de ani, ghidul pe nume Laximan îţi povesteşte câte-n lună şi stele despre istoria şi prezentul fascinantei aşezări în care te găseşti.
Astfel poţi afla, printre multe altele, că Samode îi este dedicat lui Hanuman, Zeul Maimuţelor, căruia localnicii îi aduc ofrande la un templu greu accesibil scobit în zidul unui versant. Acest templu se continuă într-un tunel de doi kilometri care face legătura cu vechiul fort de apărare a străvechii aşezări. Deşi am fost tentaţi să-l explorăm, ni s-a sugerat să n-o facem deoarece, în primul rând, nu eram hinduşi, iar, în al doilea, tunelul este plin de şerpi veninoşi. Din fericire pentru locuitorii Samode-ului, sălbaticele dealuri care îl străjuiesc sunt pline de asemenea pietre semi-preţioase, dintre care predomină turcoazul.
Pe lângă turişti, fabricarea de bijuterii reprezintă principala sursă de venit a localnicilor care, deloc întâmplător, sunt nişte magicieni în domeniu. Pentru două pandantive şi un inel s-a negociat la sânge, dar până la urmă turiştii au izbândit, obţinând un preţ cât mai apropiat de cel real după ce pişicherul de comerciant pornise de la un preţ de cel puţin 3 ori mai mare! Iar momentele neaşteptate nu se opresc aici pentru că din şareta trasă de cochetul dromader poţi surprinde multe alte situaţii şi personaje cum ar fi o echipă de producţie de la Bollywood aflată în pauza de masă! Dar cea mai uimitoare stare de spirit ţi-o dau mulţi dintre localnici, de toate vârstele, care la vederea „convoiului” turistic îţi fac cu mâna, te salută şi insistă să-şi facă poză cu tine de parcă ai fi „Marele Alb”, un zeu arian coborât din Olimpul Vestic pe un tărâm pe care l-a uitat până şi timpul.
De altfel, cam aceasta este atitudinea indianului sărac şi supus în toată India: stupefiat, dar zâmbitor, îşi face poze cu aceste creaturi europene sau americane numite turişti aşa cum, la rândul său, homo turisticus îşi face poze cu sfinţii macaci! Singurele persoane foarte reticente în relaţia cu turiştii, dar şi cu ceilalţi localnici, sunt femeile tinere.
Ca în mai toată India rurală, acestea poartă faimosul văl care le acoperă toată faţa. Această acoperire se aplică mai ales tinerelor luate de soţii din satele învecinate. Până sunt asimilate de noul sat, proaspetele soţii trebuie să-şi ascundă chipul pentru a nu ispiti, cu sau fără voia lor, alţi bărbaţi în afara soţului. De altfel, comportamentele deviante de tip emoţional, dar mai ales erotic, sunt aspru pedepsite de către comunitate. Cu amendamentul că dacă a „înflorit” ghidul, „înfloreşte” şi autorul, Samode a fost acum vreo zece ani scena unui astfel de eveniment tragic izvorât dintr-o infracţiune erotică.
Un unchi şi-a necinstit nepoţica, iar a doua zi a fost linşat de către săteni. Iată că în cazuri extreme, până şi religioşii şi toleranţii hinduşi nu au mai avut răbdare să aştepte judecata zeilor. Oricum, raportate la cei un miliard şi 250 de milioane de locuitori ai Indiei, asemenea incidente stil „Ştirile de la ora 5” sunt rarisime. După ce ne mai îngrozim o dată la deja clasicii porci negri indieni şi de o rară hidoşenie care sunt folosiţi pe post de gunoieri, tripul nostru în Samode se sfârşeşte. Ultima imagine care ne rămâne în minte este cea a unei duzine de puradei indieni care aleargă după duba noastră turistică, înălţând zmee multicolore pe cerul albastru şi infinit. Aflăm, cu acest prilej, că festivalul de kuyt-uri este specific nu doar oraşului Jaipur, ci intregii regiuni deşertice Rajasthan. Şi o ultimă picanterie împărtăşită de ghid: pe toată perioada festivalului, adică două săptămâni, toată lumea trebuie să fie abstinentă!
Încă o mostră de „Incredible India”, după cum le place şi indienilor să-şi alinte ţara. Întâmplător sau nu, acest apelativ transformat în brand de ţară de către Ministerul Turismului prinde foarte bine. Aşa cum ne-a prins şi nouă ultima zi din circuit. Peste câteva ore aveam să-i lăsăm în urmă pe toţi aceşti indieni incredibil de prietenoşi cu turbanele lor cât plapuma bunicii şi cu mustăţile stil Dali.
Peste câteva ore bune vom reveni în delirul post-apocaliptic care este New Delhi. Dar până atunci avem timp să frunzărim o carte biografică despre Gandhi, aceeaşi după care s-a făcut faimosul film care i-a adus Oscar-ul lui Sir Ben Kingsley. Fără Gandhi această ţară cât un continent nu ar fi arătat aşa cum arată astăzi. Cu sublimul şi grotescul său! Cu bunele şi relele sale! Dar mai ales cu incredibila ei toleranţă religioasă şi culturală. Iar acest simbol este Gandhi.
Mahatma (Suflet Mare) Gandhi, cum l-a supranumit cel mai mare poet al Indiei, Tagore. Şi aşa i-a rămas numele încă din timpul vieţii şi la mai bine de jumătate de veac de la tragica sa moarte.
Când vestea asasinării lui Gandhi s-a răspândit în cele patru zări, lumea întreagă, din America până în Zimbawe, a plâns. În aceea tragică zi de 30 ianuarie 1948 milioane de adulţi, bătrâni şi copii, deopotrivă, au fost trişti de parcă ar fi pierdut ei înşişi pe cineva drag. Cei mai mulţi dintre ei nu ştiau mare lucru despre omuleţul care fusese sfârtecat de cele trei gloanţe trase de un fanatic hindus. Nu ştiau ce reprezintă această fiinţă care ţinea post negru 40 de zile şi care, îmbrăcat doar într-o zdreanţă asemeni lui Iisus, şi-a condus poporul către libertate cu un simplu toiag şi cu un mesaj la fel de simplu şi infinit de frumos: propria lui viaţă! Nu ştiau că acest omuleţ alintat Bapu, adică „Tătucul”, de către sutele de milioane de indieni pe care i-a eliberat după două secole de ocupaţie engleză a inventat şi aplicat conceptele de satyagraha – rezistenţa pasivă şi nesupunerea în faţa tiraniei – respectiv ahimsa -filosofia toleranţei şi a non-violenţei.
Datorită lor a reuşit Gandhi după mai bine de 20 de ani de eforturi şi sacrificii să-i determine pe englezi să se retragă din India. Tot ce ştiau miliardele de oameni de pretutindeni era că Gandhi era un simbol al păcii şi al armoniei. Pentru cei mai mulţi el a fost probabil omul secolului, care a schimbat istoria unei ţări cât un continent şi mentalităţile de pe 5 continente. Dar pentru toţi Gandhi a fost un om bun. Poate cel mai bun dintre toţi. Iar oamenii buni sunt cumplit de greu de găsit … Aveam să-i regăsim, când am ajuns în Delhi şi ne-am trezit din transa gandhiană. Şi cum altfel decât în transă puteam fi, după ce am recitit ceea ce reprezintă probabil cele mai faimoase cuvinte ale lui Gandhi care sintetizează mesajul său de inspiraţie christică. Este vorba de acest citat zguduitor: „Ochi pentru ochi … şi lumea întreagă va deveni oarbă.”
Şi iată-ne din nou pe Connaught Street, New Delhi, un fel de Rambla a bazarurilor unde revenim după 12 zile. Comersanţii, de la care am cumpărat diverse suveniruri, îşi amintesc de noi şi ne abordează. Şi ne întreabă cum ne-a plăcut India … Încercând să le răspundem, ne dăm seama pentru prima oară cu adevărat că am trăit o experienţă foarte greu de exprimat în cuvinte. Ne revine instantaneu în minte tot montaigne-rousse-ul de imagini, mirosuri, senzaţii şi emoţii. Toate devastatoare. Parcă a fost ceva ireal.
Suntem în transă şi aproape nici nu simţim oboseala care ameninţă să ne ajungă din urmă după aproape 3 săptămâni de aventură indiană. Acum parcă nu ne mai deranjează nici „aromele” care la început ne mutau nasurile din loc, nici traficul care în primele zile ne înfricoşa la propriu, ba chiar nici mizeria care în prima săptămâna ne zgâria retina. Acum simţim că totuşi o să ni se facă oarecum dor de India …
Când ne-am trezit din reverie, duba noastră ajunsese deja la aeroportul „Indira Gandhi” din Delhi. Am lăsat ultimele rupii bacşiş loialilor noştri parteneri de drum, şoferul care a stat mai tot timpul îmbrăcat, mândru, în puloverul lui albastru cu sclipici stil Raj Kapoor şi ajutorului său, un nepalez de un metru şi jumătate, pâinea lui Dumnezeu … sau – în fine – a lui Buddha.
Le-am adresat din inimă şi am primit din tot sufletul lor un ultim NAMASTE – cu mâinile împreunate a rugăciune – formula deopotrivă de salut şi de rămas bun în India. Şi astfel ne-am luat rămas bun şi de la India. Abia în timpul zborului de întoarcere, revăzând pozele din aparat, am început să avem cu adevărat impresia că trăisem probabil cea mai intensă experienţă de călătorie din vieţile noastre, la aproape 8000 de kilometri de acasă. Ni s-a făcut din nou pielea de găină când i-am regăsit în memoria Canon-ului pe tinerii preoţi brahmani şi pe călugării sadhu de la Varanasi peformând ceremonialuri sacre cu ajutorul focului mistic. Peste multe ore aveam să aterizăm pe meleagurile natale care nu-şi pierduseră nimic din propriul lor misticism şi pe care le-am regăsit exact aşa cum le lăsasem …
Mulţumim, India! Ne-a fost dor de România!
