Zanzibar – it’s a kind of magic

În capodopera sa, „Cinci săptămâni în balon”, Jules Verne îşi lasă protagoniştii să poposească, preţ de un capitol, pe insula magică Zanzibar! „Sejurul” pe „coasta celor negri” avea să reprezinte o aventură de povestit la stră-strănepoţi (ceea ce bătrânul Jules a şi făcut-o într-un mod magistral) unde fascinaţia pentru peisajele halucinante se contopeşte în fiecare clipă cu atracţia fatală pentru misterul feroce al localnicilor.

Plin de suspans şi adrenalină, capitolul poveşteşte, la un moment dat, cum zanzibarezii, ostili din fire faţă de aventurierii care le calcă paradisul terestru, nu ar fi refuzat în meniul lor tribal un antricot de lord!

Din fericire, la peste două secole de la povestea lui Jules Verne, aceste vremuri sălbatice sunt demult apuse. Azi ţie, turistului european, mai că-ţi vine să-i mănânci pe micii zanzibarezi! Dar nu aşa cum o făceau prea pofticioşii lor strămoşi cu mai fragezii noştri înaintaşi eşuaţi pe insulă, ci doar cu sufletul!

Asta pentru că zanzibarezii sunt la fel de paşnici şi prietenoşi precum jamaicanii sau indienii, de pildă. Şi la fel de săraci, din păcate. Iar comparaţia nu e deloc întâmplătoare, întrucât Zanzibar ar putea fi lesne descris drept „Jamaica indiană a Africii”. Contrastul dintre bucuria vieţii şi sărăcia ţării este sfâşâietor.

Rar ţi-e dat să vezi atâtea zâmbete pe metru-pătrat amestecate cu atâtea focare de mizerie. Este ireal să poţi vedea într-un singur sfert de oră cele mai frumoase plaje din lume şi cele mai murdare locuri din lume! Şi totuşi, pentru cel dornic să descopere magia exotismului, dincolo de trenduri de consum şi de marketing turistic, Zanzibar este într-adevăr o destinaţie de vis.

Un vis albastru infinit cu nuanţe de turcoaz, aidoma Oceanului Indian care mângâie ţărmul acestei splendide insule descoperite acum mai bine de 12 secole de arabi şi de persani. „Paradisul snorkelilor&scuba-diverilor” sau „Raiul mirodeniilor” sunt doar două dintre multele sintagme care fac din Zanzibar unul dintre cele mai râvnite locuri de vacanţă de pe întreg globul.

Dar cei mai mulţi dintre turiştii de pe toate celelalte continente vin pe această insuliţă, aflată la o jumătate de oră de zbor de Africa – mai precis de Mombassa, Kenya – şi la alte câteva ora de Madagascar, pentru plajele ei mirifice, unde vei găsi cel mai alb nisip din lume.

Şi, mai ales, pentru atmosfera de euforie care te îmbie din momentul în care ai păşit în Zanzibar. Acest tărâm pare a fi cu adevărat atemporal, mai ales dacă ajungi în capitala Stone Town, considerat cel mai vechi oraş african funcţional!

Aici descoperi vraja unui mix năucitor: pe lângă populaţia musulmană în proporţie de 97 la sută, te seduce un carusel uman compus din africani, indieni şi turişti veniţi din toate colţurile lumii, de la America până la Australia. Curată babilonie ce pare a îmbina vremuri demult apuse cu timpuri moderne.

Cât despre vraja din resort-uri, aici totul se reduce la un slogan cu o rezonanţă la fel de exotică şi faimoasă ca însăşi insuliţa: „Hakuna matata Zanzibar”! Este un fel de „Don’t worry, be happy” sau un „No problem, Jamaica”! Iar petrecând fie şi o săptămână în acest colţişor de lume, binecuvântat 365 de zile pe an de soare, alături de zâmbitorii zanzibarezi şi de turiştii uluiţi de ceea ce văd şi trăiesc, nu poţi şi tu decât să exclami din toată inima: „Hakuna Matata”!

Iar din 1994, odată cu succesul mondial al filmului animat „Lion King”, refrenul omonim de pe coloana sonoră a devenit instantaneu one-hit-wonder! Iar azi, la aproape un deceniu de la peripeţiile regelui leu, toată lumea din Zanzibar până-n Alaska a rostit măcar o dată această adevărată formulă magică, aducătoare instantanee de poftă de viaţă. Iar pofta de viaţă n-o are doar turistul tratat asemeni unui adevărat şeic în resorturi.

Deşi 90% dintre localnici sunt săraci lipiţi pământului, aceştia zâmbesc de 7 ori mai mult decât un european din clasa medie, apăsat de criză. În Zanzibar acest cuvânt nu există. Atâta timp cât soarele e sus pe cer şi turismul prosperă, ei sunt fericiţi că pot lucra în această industrie, fie în mari reţele hoteliere, fie pe post de ghizi!

Stăpânesc foarte bine engleza şi bine germana, de unde şi vorba: Zanzibar ist wunderbar! Într-adevăr, şi-n acest capăt de lume avem de-a face cu „Deutschland uber alles”, întrucât numărul cetăţenilor lui Merkel este şi aici cel mai ridicat. Am întâlnit nemţi care veniseră a patra oară în şase ani şi care se despărţeau cu lacrimi în ochi de personalul din resort promiţându-le solemn picolilor de la bar că vor reveni.

Nefiresc de expansivi pentru specia lor cerebrală, aceşti moderni cavaleri teutoni le cuceriseră pe exuberantele lor gazde nu doar cu darea lor de mână, ci şi cu firea lor neaşteptat de veselă. Pe lângă verzişorii pe care i-au tot lăsat ciubuc (mai ales în seara de adio a sejurului) şi pe lângă îmbrăcămintea de vară dăruită celor de care s-au ataşat, turiştii germani au mai dăruit ceva nepreţuit: o părticică din sufletul lor mare.

Timp de două sau trei săptămâni Herr&Frau Schmidt sunt parcă mai dezlănţuiţi în bucuria vieţii, versiunea Zanzibar, decât toţi englezii, americanii şi italienii la un loc. Poate doar românii să-i întreacă, dar nouă oricum ne place platoul de fructe de mare cu de toate … inutil de spus stropit din belşug cu super-cocktailuri dintre cele mai exotice!

Diferenţa e că noi suntem puşi pe petrecere tot timpul anului, pe când colegii nemţi îşi fac de cap cam doar 3 săptămâni pe an, să zicem în Zanzibar.

Ce fac în celelalte 11 luni şi o săptămână? Ceea ce ştiu să facă cel mai bine: muncesc cu spor şi cu folos, că doar – criză-necriză – nu e degeaba Germania Panzer-ul economic al Europei, în timp ce noi suntem şi vom fi mereu detonatorii distracţiei!

Iar distracţie, în termeni de entertainment tribal, am găsit şi-n programul artistic oferit de hotel. O noapte massai şi una swahili cu muzici şi dansuri şamanice acompaniate de platouri gourmet-vintage ca la mama-Africa acasă o să-ţi rămână mereu la casa sufletului. Cel puţin supa de banane-pitice care seamănă izbitor la gust cu supa-cremă de ciuperci şi savoarea adictivă a tocăniţei de caracatiţă îţi vor rămâne mereu în memoria papilelor gustative.

Cât despre mirodenii, nu trebuie decât să te înscrii în singurul tur care merită făcut în Zanzibar. Este vorba de drumul către capitala Stone Town, pe care poposeşti la rezervaţia Jozani.

Aici vei înţelege de ce Zanzibarul este supra-numit „Raiul Mirodeniilor” şi de ce „Perfidul Albion” a ţinut să-şi condimenteze stăpânirea asupra Africii până acum mai puţin de un secol. Iar dacă n-ai stomacul prea tare, poţi să te îndulceşti cu fructele absolut delicioase, dintre care cel care-ţi ia ochii este uriaşul Jack, de proporţiile unui pepene mediu de Dăbuleni.

Şi dacă tot ne aflam în plin circuit al mirodeniilor, nu a durat mult până când am gustat şi o picanterie din partea pişicherului nostru ghid, Simba (leul în traducere liberă), supranumit Basti (de la Bastian Schweinsteiger) de către amicii lui zanzibarezi.

Cum amândoi ne-am dovedit a fi mari fani Bayern Munchen, Jamaica şi – inevitabil – Bob Marley, micul SimBasti, o tot ţinea langa că i-ar plăcea şi lui să meargă în patria reggae-ului, cu atât mai mult cu cât în Zanzibar, ca în orice ţară majoritar musulmană fumatul de ganja le este strict interzis localnicilor, cum le este şi băutul de alcool. În schimb, le este permis să aibă până la patru neveste! Deh, reflexe de sultani …

După o oră de vorbit despre fotbal, europeni în general şi despre români în particular, despre africani şi rastafarieni, între un shot de zeamă de cocos şi mirosit cuişoare, scorţişoară şi alte zeci de mirodenii magice, Simba avea să-mi mărturisească la ureche cu glas mieros şi complice că „uneori în weekend mai rulăm şi noi un cui şi mai tragem la măsea, că doar suntem şi noi oameni”!

Replica mea a venit prompt, însoţită de un zâmbet asemănător cu cel al maimuţicii roşii, Colobus, care există doar în Zanzibar şi nicăieri altundeva în lume: „Bravo, bro, aşa te vreau. Care va să zică, în uichend vă dă dezlegare Allah la iarbă şi booze sau pur şi simplu nu se uită”! La care, micul zanzibarez a punctat ludic-blasfemic: „În uichend se odihneşte şi Allah şi nu ne vede!” Halleluja!

Înainte să ne desprindem din pădurea ecuatorială de la Jozani, asistăm la un spectacol ameţitor care i-ar face invidioşi chiar şi pe acrobaţii de la Cirque du Soleil cu tot cu Felix Baumgartner special guest-star. Protagonistul este Omul-Fluture, sau Buguu-mon, în swahili.

Acesta se caţără asemeni maimuţicii Red Colobus – devenită deva referinţă „culturală” – pe un baritai cocotier (cât un bloc de patru etaje), rupe mai multe nuci de cocos şi apoi coboară cu o viteză năucitoare.

Tehnica sa de cocoţat este zeiss, pentru că se ajută de o liană şi merge ca Spiderman pe zgârâie nori, iar starea sa de spirit este foarte high, atât la propriu, cât şi la figurat! Şi asta pentru că pe tot parcursul celor 3 minute cât durează ritualul, cântă din toată inima „Hakuna matata”!

Cu şlagărul de proporţii globale în urechi şi-n suflet ajungem în irealul „Stone Town”. Acesta este nu doar tezaurul Zanzibarului ci şi al întregii Africi, fiind considerat cel mai vechi oraş funcţional al continentului sărac şi devenit între timp patrimoniu mondial UNESCO.

Aici sunt de văzut prima clădire luminată electric şi primul lift. Nu întâmplător acest edificiu a fost supranumit „The House of Wonders” şi este unul dintre cele mai vizitate puncte de atracţie turistică din oraş, fiind ridicat în vremea progresistului sultan Baghash, supranumit şi „Sultanul celor 100 de concubine”. Curat progresist, nu glumă!

Altfel, ochiul îţi este furat de străzile strâmte care respiră parcă încă aerul de la anul 1000, unde întâlneşti adevăratul mix de culturi: Africa, India şi Arabia.

Copilaşi grăbiţi de la şcoală în costumaşele lor de poveste, femei îmbrăcate în negru ca nişte năluci cu voal prin care se întrezăreşte doar strălucirea de cărbune a ochilor şi bărbaţi cu turbane pe cap care par a huzuri de când lumea şi pământul la o cană interminabilă de ceai şi vorbă şi la un joc inepuizabil de table zanzibareze.

Şi cum aici timpul curge foarte lin până când ai impresia că se opreşte definitiv în loc, nu e de mirare că foarte multe clădiri au la intrare mari uşi de lemn bătute cu aur şi argint, care se pierd în negura secolelor, pe când erau folosite în scopuri defensive. La fel de vechi sunt pieţele de peşte şi de carne.

Aici este o Babilonie cu accente apocaliptice pentru că este un zumzet infernal şi o târguială nerecomandată celor slabi de înger. De asemenea, celor cu sensibilităţi olfactive ar trebui să li se interzică strict accesul în această zonă, întrucât „miresmele” din pieţele din Stone Town sunt dincolo de orice cuvinte.

Şi dacă te ia cu vertij în aceste furnicaruri de turbane şi voaluri în care fiecare vrea să-şi vândă marfa, atunci s-ar putea să te ia şi cu panică dacă eşti prea insistent cu fotografiatul.

Ca peste tot în lume, dar parcă în special în Stone Town, musulmanii pot deveni foarte ostili dacă încerci să le furi un instanteneu. Pentru ei e ca şi când le-ai fura sufletul, iar tu, ca turist deschis la minte şi la suflet, antropolog de ocazie ce eşti, trebuie să le respecţi această frică. Sau nu, întrucât la unii dintre ei este, pur şi simplu, disimulată, căci mai mulţi localnici ne-au servit-o verde în faţă văzând că vrem să apăsăm butonul declanşator: „one photo, one dollar”!

Cel mai simpatic a fost un bătrân zanzibarez, cu barbă de înţelept, din poveştile Sheherezadei care ne-a spus zâmbind: „one photo, one hundred dollars”. Dar momentul a fost nepreţuit, căci în momentul în care a aflat că suntem români a început să exclame extaziat: „oh yeah, Romania, Bucharest, I remember”!

Atunci mi-am amintit că la sosire în aeroportul din Stone Town, unde nu există rotative pentru bagaje, ci hamali care ţi le aduc, duduiţa de la vamă ne-a refuzat cei 50 de dolari de persoană pentru cumpărarea vizei care-ţi permite accesul pe teritoriul Tanzaniei, strigând neaşteptat de veselă: „Romania, no visa!”

Fiind singura naţionalitate căreia i s-a acordat această gratuitate, toţi ceilalţi ne-au privit cu o admiraţie amestecată cu puţină invidie. Inutil de spus că relaţiile Marelui Cârmaci cu liderii africani îşi mai găsesc reverberaţii în imaginarul colectiv zanzibarez şi după trei decenii! La fel cum de şocant poate părea faptul că jumătate dintre blocurile din Stone Town sunt identice cu sumbrele blocuri din fostul RDG!

Dar cel mai mare şoc l-am resimţit, fără doar şi poate, la „Slave Market”, odios loc unde şi-au găsit sfârşitul în agonie cumplită mii de sclavi în tumultuoasa istorie a Zanzibarului ultimilor 200 de ani. Este un „Memorialul Durerii” în variană africană, acest Sighet negru, unde, în special, „civilizatul” om alb a comis cele mai mari atrocităţi împotriva speciei pe care o considera „inferioară”!

Regula era simplă: cu cât un sclav rezista mai mult biciurilor care îi şfichiuiau carnea vie, îi creştea cota şi era vândut pe un preţ mai mare sultanului X. Cine nu rezista deloc, era trimis la groapa de gunoi.

Dar până să urce pe acest eşafod, mulţi dintre ei se stingeau sufocaţi în nişte catacombe prin care lumina zilei răzbătea doar printr-o spărtură de câţiva milimetri. Datorită luptei până la sacrificiu a unui mare lord englez, Dr. Livingstone, sclavia avea să fie abolită în anul 1873.

Astăzi, în locul fostei pieţe de sclavi sunt ridicate o catedrală şi un monument care le amintesc contemporanilor lui Zuckerberg de ororile comise de predecesorii lor. Căci, nu poţi şti niciodată, poate toate aceste puncte turistice din îndepărtatul „Oraş de Piatră” au şi pagini de facebook …

Din fericire pentru „Perfidul Albion”, pentru toate naţiile expansioniste şi pentru toată lumea asta, uneori rea, alteori bună, Zanzibar-ul a dăruit umanităţii un suflet magic. Unul care a făcut ca lumea asta să fie cu adevărat minunată.

Este vorba de Farouk Bulsara, născut la 5 septembrie 1946 într-o familie săracă din Stone Town. Pe sora lui o chema Kashmira. Pe el l-a chemat destinul să-şi urmeze drumul vieţii la Londra via India. Peste ani şi ani avea să fondeze una dintre cele mai mari trupe rock din istoria genului.

Adulat şi controversat, acest poet modern cu o voce unică în istoria muzicii avea să părăsească această lume pe care a înfrumuseţat-o prin cântecul său la numai 45 de ani. Nimeni nu ştie exact casa în care s-a născut, fiind trei variante pe care ghizii le iau în calcul. În Zanzibar, recensământul este un mit urban şi în 2012 – 2013, astfel că nu e greu de imaginat cum era în 1945.

Cert este că Farouk s-a născut în Stone Town. Cum era de aşteptat, nişte băieţi pricepuţi la marketing turistic, au „confiscat” simbolic o casă despre care se presupune că ar fi cea în care s-a născut. Şi în fiecare an, mii de fani dintre zecile de milioane pe care le are în lume vin în pelerinaj în Stone Town să respire aerul pe care Farouk l-a respirat până la vârsta de 6 ani. Iar asta face foarte bine brandul-ului acestei insule de vis, a cărei istorie devine brusc şi mai fascinantă.

Care istorie i-a reţinut numele său de scenă, pe care Farouk însuşi şi l-a inventat după ce a fondat trupa „Queen”: Freddie Mercury. El a spus-o acum trei decenii: „it’s a kind of magic!” Exact ca Zanzibarul. Care te aşteaptă oricând să-i descoperi magia dincolo de cuvinte. Şi nu orice cuvinte, ci „Hakuna matata, Zanzibar!”

Urmareste mereu pagina noastra de Facebook pentru a fi la curent cu toate noutatile care se intampla in lumea calatoriilor! Sa calatorim mai mult, mai ieftin, mai bine!