Turist în țara mea: Rimetea, locul unde vuietul lumii se transformă în șoaptă

Print Friendly, PDF & Email

In judetul Alba, localitatea Rimetea, Râmetea (Torockó in maghiara, Eisenburg in germana), Trascau pana in 1960, e locul in care in fiecare an ne petrecem un weekend de vis. Pretextul e ziua de nastere a unui prieten. El inchiriaza aceeasi pensiune, iar noi o umplem cu tot ce gasim pe acasa: soti, neveste, copii, amici…

Comuna include doua sate: Coltesti si Rimetea. Intins la poalele Muntilor Trascaului, Rimetea nu are mai mult de 250 de case. Insa arata fermecator. Cu obloanele verzi, fatade albe si muscate rosii la ferestre, casutele reproduc stilizat culorile drapelului Ungariei. Parca ar fi trase la xerox. Populatia majoritara e formata din maghairi, dar exista si familii de romani in proportie de 10%. Locuitorii satului invecinat cu Rimetea, Coltesti, sunt doar de etnie maghiara. In secolul al XIII lea, cand mineritul era in plina dezvoltare, populatia autohtona s-a amestecat cu mineri austrieci veniti la lucru. Contopirea culturala a dus la rezultate spectaculoase: un port traditional care poate fi admirat la Muzeul etnografic din localitate, o diversificare a meseriilor, dezvoltarea tehnicilor de pictura pe mobilierul traditional, prelucrearea metalelor… Rimetea a cunoscut o perioada de inflorire economica, in secolele XVII-XVIII fiind declarat oras. Apoi aluneca pe o panta descedenta, pana in anii 90, cand, cu ajutorul unor finantari externe, satenii sunt incurajati, sprijiniti logistic si financiar sa-si renoveze casele in stilul celor de acum 200 de ani. Oamenii au inteles ca ar fi o varianta castigatoare si astfel, recuperarea patrimoniului arhitectonic si cultural le-a adus in anul 1999 titlul ,,Europa Nostra” oferit de Comunitatea Europeana pentru prima data unei zone rurale. Oficiul National al al Monumentelor Istorice a declarat localitatea zona arhitecturala si urbana protejata. Eu vad Rimetea demna chiar de Patrimoniul Mondial UNESCO. Cine stie, poate am gura aurita.

In centrul satului e un izvor numit ,,voiorul mare”, la care se adapau odinioara animalele sau se spalau rufele. Apa e captata in niste bazine cu diferite trepte de cadere. La ceas de inserare, cand am surprins eu acest instantaneu, luciul apei oglindea o parte din casutele de poveste. E vorba de ,,sirul de sus”, detinute pe vremuri de fierari si negustori. Usile largi ale pivnitelor cu acces direct din strada facilitau incarcarea si descarcarea marfurilor si a uneltelor, fara a perturba linistea casei.

Tot in mijlocul satului Rimetea mai sunt doua biserici, primaria, un muzeu, precum si un parculet cu leagane pentru copii. Fata de anul trecut, am gasit unele magazinase de artizanat si unitati de alimentatie publica noi. Satul traieste din turism si servicii, dar impresia mea e ca autoritatile locale din Rimetea se misca prea incet. De exemplu, Caminul cultural aflat in paragina anul trecut, doar pe alocuri da semne ca s-au inceput niste lucrari de renovare. Leaganele din parcul pentru copii sunt vechi, ruginite si nesigure. Strazile am inteles ca raman neasfaltate pentru a le pastra autenticitatea, dar amplasarea unor cosuri de gunoi, a unor panouri informative mai bine intretinute, amenjarea unei parcari, parca tin de gospodarirea eficienta a unei localitati. Vorbim, totusi, de unul dintre cele mai frumoase sate din Transilvania. Multe case au fost transformate in pensiuni agroturistice. Exterioarele cladirilor au farmecul caselor vechi, insa confortul din interior e asigurat la standardele mileniului trei. In pensiunea in care ne cazam noi de obicei, ,,Tobias”, exista mai multe optiuni: inchirierea pensiunii in intregime sau partial, posibilitatea de a gati in regim propriu sau apelarea la un bucatar profesionist… In curte am putut parca cel putin 10 masini, am avut acces la ceaun, gratar, sala de mese, lemne de foc. Satenii traiesc indeosebi din turism, mestesuguri si servicii. Numarul mare de masini si autocare parcate pretutindeni sunt dovada ca agroturismul e in floare in Rimetea.

                

Satul e asezat in Depresiunea Trascaului. Pe platourile sau raurile sale se pot practica ciclismul, saltul cu parapanta, traseele off road, raftingul, caiacul… Cheile Aiudului aflate in apropiere pot fi o sursa de adrenalina pentru cei ce se incumeta sa le strabata. Insa cireasa de pe tort e Piatra Secuiului, un abrupt stancos care se inalta pana la 1129 m. Traseul din centrul satului pana in varf se poate parcurge in 2 ore. Nu e foarte dificil, dar nici pentru oricine. Daca nu sunteti echipati corespunzator, mai bine il admirati de la o terasa din sat sau tolaniti in iarba. Dupa o zona de fanete, cararea devine mai ingusta, apoi urmeaza o zona de grohotis. Aici fac cale-ntoarsa si isi achizitioneaza vanatai cei care sunt echipati necorespunzator.

Acest munte spectaculos are atractii si pentru sportivii profesionisti. Am vazut alpinisti incercandu-si puterile pe peretii sai verticali. Exista grote si mici pesteri pentru speologi. Satul se remarca si printr-un ritual unic de ingropaciune, obicei datand inca din secolul al XVI lea. Mormintele familiale sunt sapate in stanca, obicei despre care am citit ca inca s-ar mai practica. Albastrul senin al cerului era intrerupt de culorile vii ale parapantelor sau de urmele avioanelor ce trec pe deasupra stancii golase. Anii trecuti exista si un paramotor care te ridica de la sol intr-o plimbare contra sumei de 250 lei. Insa anul trecut am auzit ca s-a prabusit undeva pe langa Sibiu. Am vazut fotografi profesionisti in actiune, circula pe internet filmulete realizate de bloggeri cunoscuti sau anonimi, articole pe site-uri de calatorii, am gasit intr-o cafenea o fresca ilustrand Piatra Secuiului, am aflat albume intregi de fotografii in magazinele din sat. E o sursa de inspiratie pentru artisti si oameni de rand. E atata frumusete in maretia acestui munte, incat eu ma declar vrajita iremediabil. Pretutindeni peisajele ce se deschid sunt uimitoare, numai bune de pus in rama. Muntele arata altfel de la ora la ora, in functie de cum il scalda lumina. In lunile de vara, se spune ca soarele rasare de doua ori: prima data regulamentar, la est, a doua oara atunci cand se iveste de dupa stanca. Insa eu am prins si rasarit de luna. Intai o curba galbuie, apoi in toata splendoarea sa, plina si fermecatoare, ivindu-se de sub stanca golasa. E o mare nedreptate ca instantaneele foto nu ii pot surprinde spectaculozitatea.  Iar cand toate acestea se contempla de la caldura unui foc de tabara, in cantec de chitara, alaturi de oameni dragi, totul se traduce in mintea mea cu pura fericire. Pentru mine, aici e locul in care vuietul lumii devine soapta, iar gandurile prind a se auzi. E sursa mea de zen, daca pot sa ma exprim asa. Nu stiu daca tine de natura, companie, energia locului, insa eu imi gasesc aici tihna. Pur si simplu m-am indragostit de aceasta zona. Sunt aici pentru a patra oara, dar sunt convinsa ca va fi si a paisprezecea si tot o sa mai vreau.

Pe platoul din varful Pietrei Secuiului exista doua borne care delimiteaza judetul Alba de Cluj. E un joc intre cei manati de patriotism extrem, ca bornele sa fie vopsite in rosu, alb si verde sau rosu, galben si albastru. In ziua de august (erau 28 de grade) din  12 octombrie 2019 erau pictate una si una, ca intr-un meci cu remiza. N-am ajuns pana in varf, dar am avut-o ca reprezantant pe fiica mea de 13 ani.

Eu am preferat sa-l insotesc pe singurul din gasca ce s-a incumentat sa-si aduca bicicleta si sa se inscrie la evenimentul din Turda ,,La Salina Race”, aflat la prima editie. I-am promis ca nu o sa strig de pe margine, ca o fana isterica: ,,Haide, Dec! Haide, Dec!”. Dar, cum cei care ma cunosc deja pot intui, nu m-am putut abtine. Incurajarile celei mai infocate sustinatoare nu ar fi fost intru totul deplasate, daca Dec al meu nu s-ar fi clasat pe locul 42 din 43 de participanti. In inima mea, insa, e campion. Chiar si in cea a organizatorilor, din moment ce a primit medalie de ,,finisher”.

M-am incumetat sa preiau fotografii oficiale, de pe site-ul lor. Evenimentul organizat de Crama La Salina nu s-a adresat doar performerilor de top, a fost pentru toate varstele si formele fizice. Prilej de socializare si miscare in natura. Cursele adresate familiilor au fost preferatele mele. Am vazut tatici incetinind pasii, ca fetitele sa-i poata ajunge. Am vazut o mamica inlacrimata trecand linia de sosire de mana cu fiica preadolescenta. Am ridicat de pe jos un baietel care isi facuse o julitura cu cinci minute inainte de a lua startul. Exista punct de prim ajutor, salvare, fotografi profesionisti, intocmai ca la orice competitie oficiala de acest gen.

Unde mai ai prilejul sa alergi sau sa te dai cu bicicleta printre sirurile de Chardonnay, Pinot Noir sau Sauvignon Blanc? Sau macar sa te plimbi, cum am facut eu. Dupa culesul viei, pe podgoria de 40 de hectare a Cramei La Salina, organizatorii au pregatit trei competitii: 1. Family La Salina race Trail (Apple Race) 3,5 km adresata copiilor si parintilor 2. La Salina Race Trail Running 7 km (White Race) si 3. La Salina Race Trail Running si MTB15 km (Rose Race). Practic, pe un platou in varful unui deal s-a construit un foisor urias, iar in jurul sau au fost amplasate mese, scaune, fotolii gonflabile, podium, block starter si panou oficial…

Restaurantul din vale cu nume de poveste, ,,Sarea-n bucate”, a furnizat materia prima si logistica pentru showul culinar oferit de Adrian Hadean, celebrul chef, gastronom, blogger culinar si scriitor. Dincolo de titulaturile acestea sofisticate, am intalnit un om cald, cu simtul umorului si disponibilitate pentru toti cei interesati de o conversatie sau o fotografie. L-am abordat si eu, i-am spus ca sunt profesor la un liceu tehnologic si i-am propus sa transmita un mesaj de incurajare pentru cei care ar fi potriviti sa urmeze o scoala profesionala. Din pacate avem de luptat cu mentalitati invechite, parintii nu inteleg ca scoala profesionala nu e o rusine, ea pune tinerilor in mana o meserie pe care o pot practica oriunde in lume. A acceptat bucuros, ba chiar mi-a spus ca isi gaseste foarte greu personal calificat si e o criza mare de meseriasi pe piata muncii. O face de drag, fara a fi recompensat financiar. Asa ca veti mai auzi de colaborarea noastra.

Taxa de participare la acest eveniment sportiv a fost de 100 lei. Primeai o bratara oficiala si aveai acces nelimitat la vinurile Cramei La Salina, la festinul culinar si la petrecerea in aer liber cu DJ. Am intalnit o gramada de baimareni. La microfon era Dan Carpov, un prieten din adolescenta, un fel de MC suprem in oasul nostru natal, Baia Mare. Am apreciat spiritul eco in care s-a desfasurat evenimentul. Farfuriile, paharele si tacamurile nu erau de unica folosinta, ci tocmai cele de la restaurantul ,,Sarea-n bucate’’. Presupun ca ar fi fost mult mai comod sa le utilizeze pe cele din plastic, dar s-ar fi adunat saci intregi de deseuri.

Alergatorii profesionisti sau de ocazie au stat disciplinat la rand pentru un bol delicios de gulas. Am ramas uimita cat de repede s-a golit cazanul urias! Apetenta lor pentru halcile marinate, puii la gratar sau coastele aburinde, a fost de asemenea prilej de mirare. Ai fi zis ca zveltii sprintari din vie sunt consumatori de avocado si seminte de chia, dar se pare ca tot proteina e principala furnizoare de energie. Am citit in ochii amicului meu dezamagirea suprema cand am refuzat sa-i conduc masina pe drumul de intoarcere. Spera sa-si poata potoli setea cu licorile imbietoare aflate la liber. I-am explicat ca ar risca mult daca mi-ar pune cheile in mana. Eu sunt sofer de  Logan, el are BMW. Si inca nu-mi revenisem din trauma si gaura in buget pricinuita de o parcare laterala ,,aproape reusita”. Victima a fost masina unui vecin, iar reparatia mi-a zburat din buzunar 700 de lei.   

Ne astepta o incercare grea si la revenirea la pensiunea din Rimetea: un ceaun urias de bograci, un fel de tocanita din felurite legume si carnuri. Cam asa ne-am petrecut restul zilei, cu vizite scurte in sat sau lenevit in curtea pensiunii, cu o gasca eterogena de vreo 30 de suflete, de la cinci la cinzeci de ani.

Mi-am achizitionat de la unul din magazinele din sat inca o casuta de pasarele pentru casa de la tara. Am ajuns, cred, la numarul 10, maxim 14. Nu ma pot abtine, ce sa fac. Mai si costa 35 de lei, cat cinci beri, pe care oricum nu le beau… In centrul satului Rimetea se gasesc doua biserici, una ortodoxa si una unitariana, fotificata. Conform inscriptiei de pe zidul bisericii, salasul de cult unitarian a fost inaltat in anul 1700. Un secol mai tarziu a fost intarit cu ziduri de aparare, menite sa tina piept invaziilor. Turnul cu ceas e vizibil din orice parte a satului. Biserica adaposteste o orga valoroasa realizata la Brasov in anul 1929. Am ramas impresionata de faptul ca pe banci se aflau biblii pentru fiecare enorias. Acestea aveau invelitori confectionate manual, cu broderii cu modele traditionale si anul realizarii.

Un alt obiectiv de neratat in Rimetea e moara de apa, construita in 1752 de Toroczkai Klára. Probabil e cea mai veche din Apuseni. Morarul de azi are un har al povestirii si un sistem ingenios de ,,recompense”. Esti invitat sa faci, dupa voia inimii, o donatie si sa te notezi intr-un registru. In functie de generozitatea ta, vei fi rasplatit la urmatoarea vizita cu un pahar de tarie. Povestile sale, obiectele artizanale expuse pretutindeni, te transporta in vremuri stravechi, cand timpul ne macina mai molcom. Ocazional, cand debitul de apa permite, instalatia se poate porni cu scop demonstrativ sau utilitar. In una din incaperi, morarul si familia sa au amenajat o camera in stil rustic. Mobilierul e pictat chiar de nora dansului. Intrarea in odaie se face pe o usa mica. La prima vizita ne-am intrebat daca pe vremuri oamenii erau atat de scunzi. Explicatia a fost ca oricine intra, era obligat sa faca o plecaciune, in semn de respect. In Rimetea e singurul loc in care am gasit niste scaune cu talc. Pictate, asezate strategic la masa din mijocul incaperii. In partea superioara au un fel de maner, ca un cioc de rata. Daca in casa era voie buna si oaspetii erau bineveniti, scaunele erau asezate ,,cioc in cioc”.

Daca era sfada si musafirii nu erau poftiti, erau asezate ,,spate-n spate”. Am mai facut o data analogia cu clopul purtat de maramureseni. Cand se intorceau de la munca de pe camp, iar clopul era tras pe frunte, insemna om manios. Daca statea strategic, pe ceafa, insemna om dragastos. Asa ca nevestele stiau de la departare la ce sa se astepte. Comunicarea functiona excelent si fara gadget-urile complexe de azi, cand, ca intr-un paradox: comunicam mult, dar transmitem putin; vorbim mult, dar nu ne pasa aproape deloc. In coltul camerei, deasupra ladoiului, era amplasat un dulapior cu o singura usa. Am fost intrebati ce credem ca vom gasi inauntru. I-am raspuns fara sa clipesc ca biblia si sticla de palinca, fapt ce m-a dat de gol, ca nu eram la prima vizita. In curte era amenajata o mica pastravarie. Poarta de la intrare era proaspat restaurata, din lemn. Pe unele porti am vazut desene reprezentand unelte. In caz de incendiu, respectiva gospodarie putea participa la stingerea lui cu obiectul indicat. Astfel, nu trebuia sa cauti o scara, topor,  galeata, mergeai la sigur direct la stapan.

Muzeul de etnografie e un alt obiectiv turistic care nu ar trebui ratat in Rimetea. Mai exista o colectie personala a unei doamne Ida, dar acolo nu am ajuns. Situat langa biserica, muzeul etnografic e functional din 1952. In cele cinci incaperi se afla peste 11 mii de exponate. E relevant pentru cultura populara, stilul de viata si indeletnicirile lucuitorilor. Multe dintre exponate au fost donate de catre sateni. Am vazut, de pilda, o dantela lucrata pe 40 de ciocanele si am inteles si mai bine expresia cu itele incurcate sau pretul care-mi parea uneori exagerat. Anual, peste 10.000 de turisti trec pragul muzeului. De la casa de bilete se pot achizitiona obiecte de artizanat, vederi sau albume.

In Coltesti, satul aflat la 5 km de Riemtea, se gasesc pe un varf de stanca, ruinele unei cetati medievale.   

Satul Colţeşti. Cetatea Trascăului

Coltesti e satul urmator, inspre Aiud, aflat la doar cinci kilometri de Rimetea. Albul caselor din Rimetea nu s-a multiplicat si aici. La o prima verdere, pare un sat oarecare. Ceea ce-i adauga valoare, sunt ruinele cetatii Coltesti, ce vegheaza de pe o stanca de vreo 700 de ani. Drumul pana la zidurile stravechi e destul de accesibil, iar efortul turistilor e pe deplin rasplatit. Cetatea Coltesti e inscrisa pe Lista Monumentelor Istorice ale judetului Alba. Odata ajuns la ea, nici nu stii de ce sa te bucuri mai intai: ca poti sa atingi cu degetele sute de ani de istorie, ca in partea estica ii poti face cu mana Pietrei Secuiului, ca pe Dealul Baiesilor in partea vestica pasc cuminti turme de oi, sau ca inspre sud, Cheile Aiudului iti promit aventura si adrenalina.  

                 

Fortificaţia e cunoscută şi sub numele de Cetatea Trascăului sau Torockóvár, în maghiară şi a fost construită în jurul anilor 1300 de vice-voievodul Thorotzkay din Trascău, ca cetate locuibilă și de refugiu. Pe turnul din partea de nord se află următoarea inscripţie: “Cetatea familiei Thorotzkay. Construită de Thorotzkay Illés, vice-voievodul Ardealului, la finele secolului al XIII-lea. Arsă de trupele generalului Tiege în 1703. Acest panou s-a executat în anul 1832”. În anul 1470 cetatea a fost confiscată de regele Matei Corvin și dată voievodului Transilvaniei. În 1510 a revenit nobililor de Trascău (Thorotzkay), iar în 1514 a fost devastată de țăranii conduși de Gheorghe Doja. Familia nobililor de Trascău (Thorotzkay) s-a opus anexării Transilvaniei Imperiului Austro-Ungar, în ceea ce istoria numeşte revolta curuţilor. Urmarea a fost devastatoare: familia nobililor de Trascău (Thorotzkay) a fost eliminată de pe scena istoriei, odată cu cetatea lor, distrusă în anul 1703 de către trupele imperiale austriece. Nici mai târziu nu au venit vremuri mai bune pentru cetate. Azi se mai păstrează o bună parte din zidurile incintei și cele două turnuri laterale. E o ruină, însă în jurul său circulă zvonuri despre pasaje şi tuneluri secrete, bogăţii ascunse sau blesteme grele.

Ruinele cetatii sunt martore tacute ale cursului zbuciumat al istoriei. As vrea sa cred ca cineva i-ar putea intui potentialul turistic si ar putea planui o renovare. Insa chiar si in forma in care se prezinta azi merita sa faceti un efort si sa o vedeti. E minunata.

Weekendul nostru relaxat s-a incheiat nemilos cu un lung drum spre casa, cu teme de terminat, rapoarte de predat, lucrari de corectat, sarcini de indeplinit. Insa ne vom revedea. Promit!  

       

Lasă o impresie sau un comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*