Turist în țara mea: Retro la Cluj

Print Friendly, PDF & Email

We Love Retro e numele celei de-a cincea ediţii a unui mare concert găzduit de Cluj. Anul trecut am fost cu o gaşcă mare şi mi-a plăcut la nebunie. Ne-am lăsat copiii în grija bunicilor şi în 20 octombrie am pornit la drum. Biletele se epuizaseră încă din luna august, evenimentul se anunţa răsunător. Preţul era diferit, în funcţie de categorie: Diamond Seat 120 lei; Golden Dance 120 lei; Standard Dance 85; Ring 1la 90 lei; Ring 2 la 80 lei. Concertul avea loc în Sala Polivalentă, dată în folosinţă în 2014, unde pot participa până în 10.000 de spectatori.

Pentru cazare am optat pentru varianta de anul trecut, un apartament cochet din cartierul Grigorescu, închiriat în regim hotelier. Costul a fost de 417 lei/noapte, e amenajat  în stil minimalist, pe două nivele, luminos, cu spaţii largi şi aerisite.

Dacă într-o altă viaţă aş fi burlac, fix aşa ar arăta cuibuşorul meu de nebunii. Apartamentul nu e adaptat nevoilor copiilor, nu i-ar sta bine cu piese lego împrăştiate pe jos. Are scări înguste, iar bârnele de la mansardă nu sunt sigure pentru hârjoneala celor mici. Noi am fost patru persoane, dar pot dormi şi şase, loc e suficient.

Cartierul Grigorescu e unul dintre cele mai vechi ale Clujului. O simplă plimbare pe străzile lui, echivalează cu o incursiune în istoria oraşului. Sunt case din veacul trecut care şi-au pus acoperiş de Lindab, s-au imprejmuit cu garduri înalte şi camere de supraveghere, sau şi-au înlocuit tâmplăria de lemn cu termopan contemporan. Unele şi-au pierdut din farmec, s-au banalizat; altele au beneficiat de dibăcia arhitecţilor şi şi-au transbordat farmecul vremurilor apuse în confortul şi gadgeturile mileniului trei. Întâlnim însă şi case agonizând. Poţi ghici viaţa sărăcăcioasă a doi bătrânei ce-şi iau conştiincios medicaţia, umblând în papuci tricotaţi, halat de molton şi fesuri pe cap. Poate întreaga viaţă şi-au sacrificat concedii ca sa-şi pună la punct gospodăria, până au fost doborâţi de nevoi, boli, încetând să mai lupte. Le e greu să se despartă de căminul de-o viaţă, ofertele finaciare lansate de smardoii imobiliari pot fi derizorii; sau poate mentalitatea nu le permite să accepte că e momentul să renunţe, să se adapteze unui spaţiu mai mic şi mai uşor de întreţinut. 

Oraşul de la poalele Feleacului e raiul afacerilor imobiliare. Găzduieşte peste 100.000 de studenţi la cele 11 universităţi, e cel mai dinamic centru urban din România. Într-o statistică am citit că valoarea tranzacţiilor imobiliare în anul 2016 a fost de 457 milioane de euro. Un m2 se vindea în 2014 cu 836 euro, în 2015 cu 873 euro, iar în 2016 cu 1000 euro. Acum e sărit de 1000, iar cererea ridicată nici n-o să-l facă să scadă degrabă.     

Sâmbătă, înainte de concert, ne-am rezervat ceva timp unui ,,studiu de piaţă” în mallul Polus – mai nou Vivo. Ne-am întregit trupa cu alţi băimăreni veniţi tot pentru concert. Unii s-au prăbuşit la o bere şi o pizza, alţii căutau articole sportive în Decathlon, iar eu şi soră-mea am intrat sistematic, peste tot. Factorul ,,risipă” ne-a pus în braţe pungi de cumpărături care au luat în surprindere factorul ,,necesitate.” Suntem amândouă nişte ,,prevăzătoare”, iar pe când hainele achiziţionate se vor fi uzând sau cosmeticele se vor fi consumând, vom avea confirmarea că a fost vorba de o investiţie bună.

Pe la ora opt seara ne-am aşezat disciplinaţi cu biletele în mână la una dintre intrări. Afişul promitea nostalgicilor o reîntâlnire cu muzica anilor 80-90-2000. Vedetele serii erau C C Catch, East 17, N-trance. Pe holurile largi era amenajată o scenă secundară. Tot în aceeaşi zonă erau amenajate standurile cu băuturi sau mâncare. La intrare se puteau achiziţiona jetoane, pe care le puteai utiliza oriunde. Preţul unuia a fost 7 lei, iar dacă la finalul concertului ai rămas cu unele nefolosite, le transformai din nou in cash.  Un stand al unui salon executa pentru spectatori coafuri în stil retro. Între prestaţiile artiştilor, atmosfera a fost întreţinută de DJ şi un prezentator plin de energie. Cu muzica acelor ani am crescut, ea ne-a însoţit adolescenţa şi prima tinereţe. Avem evenimente personale marcate de ,,ever green”-uri. Media de vârstă cred ca era în jur de 30-40. Unele doamne optaseră pentru un look din acele vremuri. Am văzut ţinute elegante si stiletto, dar şi bocanci şi tricouri lălâi. Unii au ales peruci fosforescente sau ţinute extravagante. Era loc pentru toată lumea. Întreaga atmosferă era de petrecere. Se simţea un vibe de bună dispoziţie. Un prieten aflat la a patra bere ne-a spus că se simte ca la un ,,milf party”. Sala cânta alături de artişti vers cu vers şi dansau cu toţii, ca în discotecile de pe vremuri.

C C Catch se ţine excelent, pentru cei  54 de ani ai săi. East 17, celebra ,,boys band” a devenit ,,old boys band”, dar încă fac spectacol. Toţi patru erau îmbrăcaţi la fel, arătau şi cântau profi. De trupa N-trance, sinceră să fiu, nici nu-mi mai aminteam, deşi piesele îmi păreau cunoscute. Pe mine, ca spectator, m-au încercat două sentimente. Ştiu că artiştii ard pentru public, sunt oameni care practică o meserie sub lupă, dar sunt şi ei muritori. Au dreptul să îmbătrânească.

Pe de altă parte, însă, mi se pare că artiştii ar trebui să rămână nişte zei. M-am săturat să ştiu că omul de pe scenă are ca şi mine credit în franci elveţieni şi că şi-a mai şi pierdut casa; nu vreau să văd stomacul rezecat la televizor al nimănui, decum a unei posesoare de voci excepţionale; nu vreau să văd spitalizată o artistă care nu s-a mai înţeles cu impresarul şi a fost victima violenţei acestuia… Şi totuşi, acest gen de informaţii ne vin zilnic, fără a fi neapărat consumatori de presă colorată, privitori de Acces Direct, show-ul lui Kapatos sau alte abjecţii de emisiuni televizate. Ştiu că publicul a vrut să-şi umanizeze idolii, să-i simtă tangibili şi vulnerabili, dar toată această tabloidizare excesivă m-au făcut să-I iubesc mai puţin. Florin Chilian, de exemplu, mi-a dat ,,Iubi” şi ,,Zece”, piese pe care le-am ascultat pentru sufletul meu de zeci de ori. Dar, de când i-am văzut înlăcrimată o fostă iubită, el fiind acuzat de violenţă domestică, nici nu mai vreau să aud de el. Ştiu, artiştii mai greşesc, au dreptul la slăbiciuni, nu viaţa, ci munca lor e importantă, bla bla bla… dar e şi dreptul meu de consumator să aleg doar ceea ce îmi convine. Şi chiar avem de unde alege.   

Am plecat de la concert cu mult după miezul nopţii, rupţi de oboseală, dar fericiti. Cafeaua de dimineaţă am savurat-o în celălalt mall, Polus, unde mi-am dat întâlnire cu prietena mea cea mai bună stabilită în Oradea. Era în Cluj cu treabă, aşa că am profitat de draga revedere. La parter era în plină desfăşurare un târg de antichităţi. Nu m-am abţinut şi mi-am achiziţionat un obiect de lemn, pictat manual, în care pe vremuri se alegea untul. E destinat căsuţei de la ţară, unde va deveni suport de umbrele, ghiveci, ladă de jucării, sau cine ştie ce îmi mai dictează creativitatea.     

De data asta nu m-am comportat ca un turist, mai degrabă ca o mamă care şi-a lăsat copiii în grija bunicilor şi era pusă pe PARTY. Clujul merită vizitat şi descoperit pe îndelete. A evoluat spectaculos în ultimii ani, se poate lăuda cu mari realizări. După numărul de locuitori e al treilea centru urban din România, dar ca mărime e pe locul IV. Are cea mai mică rată de şomaj din tară şi cel mai mare venit pe cap de locuitor. E un fel de ,,Silicon Valley” a României, circa 40.000 de persoane lucrează în domeniul high tech.

Strategia de dezvoltare a oraşului e una durabilă. Vizează trei componente: oraşul curat şi sigur; oraşul verde şi primitor; şi oraşul durabil şi eficient energetic. Punerea în practică a acestei strategii va duce la creşterea calităţii vieţii locuitorilor.

În anul 2015 Cluj Napoca a fost desemnat Capitală Europeană a Tineretului. Implementarea politicilor publice de tineret a continuat şi după aceea, fapt care i-a adus titlul de ,,Quality Label for Youth Friendly Cities”, adică oraş 100% prietenos cu tinerii. Titulatura a mai fost atribuită oraşelor Braga (Portugalia), Torino (Italia) sau Varna (Bulgaria).  Primarul oraşului e Emil Boc. Pe când era prim ministru, dacă m-ar fi întrebat cineva ce urăsc cel mai mult pe lumea asta, răspundeam fără să clipesc: ,,Pe locul întâi moartea, pe doi boala, iar pe trei, patru şi cinci pe Emil Boc.” Se pare că e un politician asupra căruia m-am înşelat… Mea culpa! Să mai tot fie din ăştia!   

Lasă o impresie sau un comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*