SaCalatorim.ro

Turist în ţara mea: reîntoarcerea în satul de vis, Rimetea

Print Friendly, PDF & Email

Ultimul weekend înainte de începerea şcolii a venit cu invitaţia prietenului de anul trecut să-i sărbătorim ziua de naştere tot în pensiunea din Rimetea, judeţul Alba, unde fusesem şi toamna trecută. Atunci m-am îndrăgostit de satul de vis de la capătul lumii, cum mi-a venit atunci să-l descriu şi n-am putut rezista tentaţiei unei revederi. De altfel, e pentru prima dată de când scriu pe acest blog, când revin cu un articol despre un loc deja vizitat.

Mi-am luat copiii şi soţul şi am pornit sâmbătă, dis de dimineaţă spre Rimetea. Cei 200 de kilometri i-am parcurs fără probleme, iar pe la ora 11 ne plimbam deja prin centrul satului. L-am regăsit la fel de fermecător, suspendat parcă într-un spaţiu atemporal, vorba cântecului cântat de Jam. Poate doar mai aglomerat: în sat, în centru, erau parcate două autocare; la unele pensiuni vedeam coloană de maşini parcate pe marginea drumului, un grup de copii însoţiţi de profesori tocmai ieşea de la muzeul etnografic. Plimbarea de pe uliţele satului şi sesiunea foto a fost reconfortantă, după atâta condus. Am ales să ne potolim setea la voiorul mare, izvorul din centru care slujise de-a lungul anilor ca maşină de spălat  sau loc de adăpat animalele şi am privit parapantele ce brăzdau seninul. Se lansează fie de pe Piatra Secuiului, fie de pe dealurile din capătul satului.

Un aparat de zbor mai ciudat, pentru două persoane, mi-a stârnit curiozitatea.  E vorba de paramotor, iar un zbor îţi scoate din buzunar 250 lei. Nici n-am apucat să-mi manifest interesul, că soţul meu mi-a şi tăiat avântul, amintindu-mi că în urmă cu o săptămână am împlinit o vârstă rotundă, iar cuviincios ar fi să mai tai obiective de pe lista cu nebunii, nu să mai adaug. Am jucat perfect rolul soţiei supuse şi ascultătoare, care nu iese din cuvântul jumătăţii, dar habar n-are că nici dacă m-ar fi obligat să mă ridic de la sol nu mi-aş fi putut învinge frica de înălţime. Între noi fie vorba, aparatul aducea mai mult cu al lui Traian Vuia, decât cu o maşinărie futuristă. Apreciez curajul celor care îşi înving temerile şi îşi pun în practică pasiunile. Am întâlnit nişte parapantişti pe Piatra Secuiului şi i-am rugat să ne lase să vedem cât de greu e rucsacul pe care îl cară în spate până pe vârful muntelui. Are 12 kilograme, nu e chiar uşor. Tare trebuie să fie senzaţia de plutire dacă se justifică atâta drum cu ditamai raniţa în spinare!

Pe la ora amiezii au ajuns şi prietenii noştri campaţi de vineri în Cheile Râmeţului. Următoarele fotografii sunt din aventura lor. Cheile Râmeţului se află în Munţii Trascăului, judeţul Alba, pe cursul Văii Geoagiului şi a Mogoşului, având statutul de rezervaţie naturală de tip mixt.

Cu o altitudine minimă de 530 m şi maximă de 1139, cheile sunt foarte ofertante pentru temerarii care nu se sfiesc  să-şi ude bocancii de munte. Prietenii  au ajuns în Rimetea după un traseu epuizant de 27 de kilometri, pe biciclete. Unul s-a sacrificat şi a venit cu duba burduşită de corturi, echipament de căţărare, saci de dormit plus un câine. Erau foarte obosiţi, dar încântaţi de zona pitorească pe care o străbătuseră. Am mai adăugat pe lista de dorinţe un obiectiv pentru o vară viitoare.

Gaşca s-a întregit şi ne-am luat în primire camerele. Un pat ne-a costat doar 30 de lei/noapte, iar condiţiile de cazare au fost studenţeşti: am avut două camere duble, iar restul de 6 şi 8 paturi, acces la bucătărie, sală de mese, veselă, încălzire… Curat peste tot, însă pensiunea nu se adresează fiţoşilor care preferă răsfăţul de multe stele. Noi, însă, am avut deasupra stele infinite, ascultând cântece de chitară sau exersându-ne talentul la căldura focului de tabără şi a sufletelor vesele de oameni faini. Se spune că în Rimetea soarele răsare întotdeauna de două ori: o dată la est, ca peste tot, iar a doua oară când se iţeşte dincolo de culmea Secuiului, bătrânul de piatră de 1129 m ce străjuieşte cele 300 de case din vale. Noi am asistat la ivirea lunii pe deasupra culmii şi dacă nu eram atât de obosiţi, aproape că am fi prins şi răsăritul soarelui. Prin pâcla de nori ce la un moment dat au dat târcoale, s-a arătat rotocolul auriu aproape sferic. Impresionant a fost tabloul pictat de pensula naturii şi privilegiaţi am fost în superbul  loc din care l-am putut admira!

Din centrul satului Rimetea, chiar pe lângă cele două magazine de artizanat, porneşte un drum ce dă într-o cărare şerpuitoare, urcătoare spre stâncile de piatră. La început, paşii turistului trec prin fâneţe şi zone largi unde o mână nevăzută a presărat din loc în loc pomi fructiferi. Binecuvântată e umbra lor şi dulce odihna pentru călătorii obosiţi! Nu mă pot lăuda că am ajuns în vârf, dar la stat la umbră, cred că am fost campioni. De acolo am putut vedea chiar şi ruinele cetăţii medievale din satul Colţeşi, situat la 3 kilometri de Rimetea. Pretutindeni unde îţi purtai privirile, te copleşea frumuseţea naturii. Satul din vale cu ale lui case albe se făcea tot mai mic, parcă gata să intre la loc în cartea de poveşti de unde fusese răpit. Spre vârf, cărarea se îngusta tot mai mult, iar grohotişul îşi făcea apariţia. Am considerat că ne putem întrerupe aventura fără să ne asumăm riscuri, având cu noi copii şi am făcut cale întoarsă. Zburdam ca o gazelă, cu geaca legată în talie, când brusc mi-a fugit o piatră de sub tălpi şi am aterizat pe cele trei litere. Fizic, nu s-au înregistrat urmări majore, cel mult o vânătaie, dar ecranul telefonului aflat în buzunarul gecii, s-a crăpat. Şi îl primisem relativ recent de la Ovi. Bănuiesc că era destul de scump, altfel nu-mi explic insistenţa galantă a soţului meu de a mi-l ţine până la poalele Secuiului.

După acest obiectiv, am căutat iar vechea moară. E construită în anul 1762 şi încă e în stare funcţională. De această dată, debitul apei era prea mic, nu s-a putut porni. Poarta era nouă, curtea foarte îngrijită, iar în locul plin de săpături pe care îl văzusem cu un an în urmă, înotau cu multă graţie, păstrăvi indigeni şi curcubeu. Morarul nu era acasă, ne-a întâmpinat soţia sa, o doamnă fragilă şi mărunţică de 83 de ani. A fost o gazdă încântătoare.

S-a străduit să ne dea explicaţii în limba română. Când a aflat că avem în grup o persoană bilingvă, a apelat la ajutorul ei, atunci când ajungea la detalii tehnice, sau termeni mai complicaţi. Nu înţelegea de ce eu ştiu de ce pragul uşii se trece aplecându-te, ce e cu scaunele cu cioc…(detalii pe care le puteţi afla parcurgând articolul de anul trecut), până i-am mărturisit că mă aflam la a doua vizită. Aici e momentul să aduc o corectură: mobila rustică din lemn nu e pictată de soţia morarului, ci de nora sa. Probabil fusese vorba de o eroare de traducere, sau poate am reţinut eu greşit. Doamna pictor lucrează doar pe comandă, însă e foarte greu să facă faţă tuturor solicitărilor. Am fost întrebaţi de unde suntem, cu ce am ajuns şi cine a condus. Prietena mea a recunoscut că a fost unul dintre şoferi. Apoi, solidaritatea femeilor scunde s-a manifestat în cea mai autentică reacţie a morăriţei: „Fir-ar a’ dracu’ să fie, că tot ăia mici trebe să facă ce-i mai greu”. Am plecat în hohote de râs, i-am mulţumit şi am promis să revenim.

Când am ajuns la pensiune, fiecare făcea câte ceva: în curte mişunau copiii, căţărându-se în pomi sau dezmierdând pisicile, ceaunul sfârâia, mame aplanau conflicte infantile, băieţii aveau nespus spor în golirea berilor, unii jucau cărţi, sau trăgeau un pui de somn în hamacul întins între doi meri. Era începutul unui party ce avea să se sfârşească aproape în zori.

A doua zi, duminică, am vrut să-mi încropesc un echipaj care să mă însoţească în satul învecinat, Colţeşti, sat străjuit de ruinele unei cetăţi medievale. În septembrie, 2016, când am vizitat-o, am rămas pe deplin cucerită de povestea sa impresionantă. De data asta n-am reuşit să mobilizez suficienţi exploratori: erau fie somnoroşi, fie nu dădeau joaca din curtea pensiunii pentru a umbla pe coclauri, fie prea leneşi, fie cu alt program. Singurii pe care i-aş fi putut oarecum constrânge, erau membrii familiei mele, dar replica soţului meu m-a înduplecat: “Cetatea stă în vârful dealului din secolul 13. Îţi garantez că de anul trecut, de când am văzut-o, nu s-a schimbat fundamental. Iar la anu’ mergem iar”.

Au plusat că la întoarcere ne oprim să vizităm salina de la Turda. Aşa că am cedat, sau mai bine zis am ajuns la un compromis, aşa cum numesc cărţile de „marital strategies” meciurile conjugale.

Salina Turda

Astfel, duminică, în jurul orei 14 eram la rând la bilete la salină. Era ultima zi de vacanţă, parcările erau arhipline, marginea drumului era acaparată de maşini cu numere din toată ţara.

Transilvania a fost cu 13,5 milioane de ani în urmă fundul unei mări. Astfel se explică bogăţia în sare din această regiune geografică şi multitudinea de centre extractive cum ar fi Ocna Dejului, Ocna Mureş, Ocna Sibiului sau Praid. La Salina Durgău-Turda există dovezi de exploatare încă din perioada preromană, respectiv anii 50-106 d. C. În perioada romană (106-274 d. C ) tehnica folosită era cea a camerelor piramidale de 10-12 m lăţime şi 17-34 m adâncime. Excavaţiile de suprafaţă părăsite se transformau ulterior în lacuri sărate. Apoi, după retragerea romanilor din anul 274, nu există dovezi certe că s-ar fi continuat extracţia sării până în secolul al XI lea, când se face referire într-un document emis de cancelaria maghiară în anul 1075. S-a extras sare continuu şi sub diverse stăpâniri,  până în anul 1932, când a devenit nerentabilă din cauza tehnicii învechite. Din anul 1992 s-a redeschis în scop turistic şi curativ. În  2008 beneficiază de finanţare europeană şi este reamenajată printr-un proiect spectaculos de 6 milioane de euro.  Inaugurarea a avut loc în 2010, luna ianuarie, devenind astfel unul dintre cele mai spectaculoase locuri turistice din lume. Într-un top mondial alcătuit de o revistă străină se află pe poziţia 22. Pentru a o vizita, am plătit pentru doi copii şi doi adulţi 90 de lei. Intrarea în mină se face printr-o galerie de 45 de metri amenajată în anii 80, coborând 107 trepte, cu o diferenţă de nivel de 15 m.

Primul obiectiv e mina Francz Ioseph, numită astfel după împăratul Ioseph II, deschisă în anul 1740. Aici se află „sala ecourilor”, extrem de apreciată de turiştii amatori de vocalize. De la balcon se ajunge în sala crivacului, acesta fiind singurul utilaj din toată Europa care se păstrează încă pe locaţia iniţială din anul 1881.. Pentru buna funcţionare a acestuia se foloseau caii. Scara bogaţilor e construită din lemn lucrat în filigran şi e o operă de artă. Din loc în loc se găsesc vitrine cu obiecte vechi utilizate în mină: lămpi, caschete, ciocane, făclii, dalte…

Apoi se trece în mina Rudolf, deshisă în 1883. E cu siguranţă cel mai spectaculos loc din întreaga salină. În faţa turistului uimit se deschide un hău gigantic de 85 m înălţime şi 50 m lăţime. Prima reacţie e să te ţii cât mai bine de balustradă, dar am încercat şi prinderea nu opreşte tremuratul genunchilor. Se poate coborî cu liftul cu pereţi de sticlă, sau agale pe scări de lemn, preţ de 13 etaje. Noi am coborât cu liftul şi am urcat pe jos, dar înţelept ar fi să procedaţi invers. La fiecare nivel e sculptat în sare anul în care a fost exploatat orizontul respectiv. Ajunşi la parter, ne-am plimbat printre alte zeci de turişti pe la magazinul de suveniruri, locul de joacă, pista de minigolf, mesele de biliard sau roata panoramică. Pentru fiecare, scoţi din buzunar o anumită sumă: pentru 20 de minute de minigolf 10 lei, pentru biliard 0,40 lei minutul, tenis de masă 10 lei, roata panoramică 5 lei, închirierea terenului de sport 100 lei, bărcuţele 10 lei, amfiteatrul  se închiriază cu 300 lei/oră. Preţurile de la magazinul de suveniruri erau cel puţin duble faţă de magayinele de la suprafaţă. Practic, plăteşti pentru orice, chiar şi pentru aerul pe care îl respiri. De fapt, aici chiar pentru el plăteşti. Efectul său miraculos e recomandat bolnavilor, iar toate facilităţile turistice sunt un pretext de a sta la 12 grade într-un ambient plăcut.

Pe când credeai că nu mai poţi fi uimit, descoperi încă un nivel care duce la vechea mină Terezia, aflată în exploatare între anii 1690-1880, la o adâncime de 112 m. Pe vatra conică a minei s-a format, prin acumularea apelor de infiltraţie, un lac cu salinitatea de 260g/l. Adâncimea maximă e de 8 m. De la debarcader se pot face plimbări cu bărcuţa.

Salina Turda este într-adevăr un obiectiv spectaculos, demn de recomandat turiştilor. Pentru mine a fost prima vizită, iar pentru fiica mea a treia, ea mai venind cu bunicii şi în excursie cu şcoala. La ieşire am mâncat la o terasă, ne-am luat magneţi pentru frigider şi am pornit întins spre casă, că a doua zi ne aştepta deschiderea unui nou an şcolar.

Cu acest weekend ni s-a încheiat un sezon plin de călătorii, amintiri dragi şi pretexte pentru articolele publicate pe site-ul lui Marius. Aventurile noastre estivale demonstrează că se poate călători şi dacă nu deţii un buget prea generos, atâta timp cât nu ai pretenţii exagerate şi îţi stabileşti înţelept priorităţile. Sunt foarte mulţumită de vara lui 2017 şi promit să recidivăm.

Lasă o impresie sau un comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Close