Nagorno Karabakh sau cat e de simplu sa fii fericit

Print Friendly, PDF & Email

Unii spun ca Nagorno Karabakh este o enclava in teritoriul Azerbaijanului, adica o unitate administrativ teritoriala inconjurata de teritoriul unui alt stat. In acest moment in intreaga lume exista mai multe enclave, unele fiind state independente, recunoscute la nivel international, altele nu. Karabakh-ul sau Artshak (cum este numit de nativii armeni) ar fi una dintre cele nerecunoscute.

Ca sa fiu exact, este recunoscuta doar de trei state care la randul lor nu sunt recunoscute la nivel international: Abkhazia, Ossetia de Sud si Transnistria. Unii nu considera Karabakh-ul o enclava atata timp cat are granita cu Armenia. E greu de spus care este adevarul. Din toate hartile pe care le-am gasit, intre Karabakh si Armenia nu exista frontiera comuna desi asta este doar in teorie. In practica… exista. De ce nu recunoaste oficial si Armenia acest teritoriu ca si “tara” va veti intreba. Pentru ca sunt “multumiti” cu situatia de facto: aceeasi limba, aceeasi moneda, aceeasi armata, etc. Si nu in cele din urma… Azerbaijanul este prea puternic.

Zona este populata majoritar de armeni din cele mai vechi timpuri dar disputa intre Armenia si Azerbaijan a inceput odata cu dobandirea independentei celor doua in 1918. In 1923 a fost creata Regiunea Autonoma Nagorno Karabakh in cadrul Uniunii Sovietice sub jurisdictia Azerbaijanului. Odata cu caderea URSS, in Karabakh a fost organizat un referendum in urma caruia a fost proclamata independenta. Abia atunci a izucnit conflictul armat (1991) intre Armenia si Azerbaidjan care a durat oficial pana in 1994. Neoficial el dureaza si azi. Teritoriul este considerat de catre Natiunile Unite si US Army ca fiind zona cu cele mai multe mine ramase active din intreg spatiul Uniunii Sovietice, numarul lor fiind estimat la 100.000. Au existat nenumarate discutii si intalniri referitoare la autonomia, respectiv recunoasterea Karabakh-ului insa pana acum nu s-au concretizat. Cert este ca Armenia ofera tot suportul, ca moneda folosita este cea armeneasca, ca se vorbeste limba armeana dar peste tot se vad influentele de ordin arab ale azerilor. Este cert ca istoric zona a fost si este una armeneasca, exista milioane de dovezi din acest punct de vedere. Karabakh este traducerea turca a numelui persan al zonei Bagh e Siah (gradina neagra).

Prietenul meu Vardan, fost corespondent CNN, armean din Yerevan mi-a explicat pe scurt situatia: in ultimii ani de existenta ai Imperiului Otoman, turcii au incercat sa isi extinda influenta inspre est deoarece in vest era imposibil. Astfel actualele zone azere au fost populate masiv cu turci iar aceasta zona armeneasca a fost anexata statului azer. Apoi influenta zonei a fost preluata de sovietici iar in 1921 Stalin a hotarat ca zona sa fie anexata Azerbaijanului primul rand datorita santajului facut de azeri care detineau mari rezerve petroliere. Astfel Artsaku-ul a devenit cea mai mare zona crestina in interiorul unui stat musulman fiind apoi timp de 70 de ani supus unor presiuni fantastice din partea regimului de la Baku care nu isi dorea decat sa elimine o majoritate armeana crestina si sa o inlocuiasca cu una musulmana.

Dupa ultimele estimari populatia Karabakh-ului este de 160.000, 95% fiind armeni, marea lor majoritate apartinand de Biserica Apostolica Armeneasca. Era si inca este nevoie de viza pentru a intra in Karabakh. Trebuie stiut ca Azerbaijanul nu permite intrarea in tara turistilor care au in pasaport o viza de Karabakh dar am constatat ca  autoritatile din Karabakh nu mai pun stampila / viza in pasaport ci anexeaza o hartie prin care certifica ca detii o viza. La intrarea in tara completezi un formular, primesti hartiuta cu viza (e optiunea fiecaruia daca si-o lipeste in pasaport au ba) si inca o foaie cu ceva inscrisuri. Nu se plateste nimic. Ca sa iesi din tara trebuie sa prezinti respectiva hartie. 

Steagul este de fapt steagul armenesc pe care apare o forma geometrica in zigzag si care reprezinta “grantita” dintre tara mama si Karabakh. Cel mai faimos monument este “Noi suntem muntii”, ridicat in 1967, care reprezinta “bunicul si bunica” (papik u tatik), un simbol al civilizatiei si traditiilor armenesti in Karabakh.

Am intrat in Artsakh din Armenia si am fost surprins de la inceput de relief: munti inalti, munti impaduriti, munti mai mici, munti mai putin verzi… Intreg teritoriul este zona montana altitudinea fiind de peste 1000m.

Drumul este un fel de Transfagarasan, destul de prost dar cu foarte putine masini. Zona nu este spectaculoasa si in acest articol nici nu am de gand sa scriu despre natura, cladiri sau politica. Am de gand sa scriu despre oameni si despre stari de spirit.

Dupa 14 ore am ajuns in locul in care urma sa fiu cazat: Shushi situat la 10 km de capitala Stepanakert. Shushi a fost considerat capitala culturala si spirituala a regiunii, fiind pe de alta parte orasul cu cea mai amestecata populatie. Este situat in varful muntelui iar Stepanakert este in vale. In timpul razboiului dintre Armenia si Azerbaijan a fost locul din care trupele azere bombardau capitala distrugand in primul rand infrastructura. In cele din urma, in 1992 Shushi a fost cucerit de catre armeni care la randul lor au distrus tot ce era legat de musulmani. Apoi in anii care au urmat orasul a devenit refugiu pentru putinii armeni care erau stabiliti in Azerbaijan.

Orasul arata ca dupa razboi iar asta se vede foarte clar si din poze. Ce e ciudat insa e ca pe strazi ai, paradoxal, un sentiment de liniste care poate ca e dat de faptul ca te simti intors cu cel putin 50 de ani in timp. Hotelul era desprins din alt film, fiind o cladire complet renovata in mijlocul daramaturilor. Am aflat ca este un proiect finantat de comunitatea armeana din Statele Unite care isi doresc sa revitalizeze intreg orasul. Cam greu daca nu chiar imposibil…

Intrand in primul magazin am avut senzatia ca intru in magazinul din satul bunicilor mei acum 35 de ani: aceleasi rafturi indoite, marfa putina, spatiu mic cu pereti scorojiti si un caiet cu patratele pe post de casa de marcat. Cine nu a trait acei ani nu are cum sa inteleaga ce inseamna sa gasesti in magazin doar cateva borcane, ultimele conserve de peste cu marginile deja ruginite si niste sticle cu otet.

Cu siguranta in Shushi nu e problema cu parcarile. In zilele cat am stat acolo nu am vazut mai mult de 50 de masini. Pe strazi oameni putini. Am inteles ca majoritatea lucreaza in administratie si armata. Blocurile si cladirile in general arata jalnic si asta este vizibil din poze. Ranile razboiului chiar daca s-au inchis au ramas la vedere sub forma de cicatrici  urate.

Intr-o mica piata, pe o cladire am vazut o inscriptie in armeana. Traducerea ei era: “Singura salvare a armenilor sta in unitatea lor”.

Terenul nu permite aproape nimic. Agricultura este aproape inexistenta, singurele lucruri care pot fi cultivate fiind cartofii, varza si piersicile. De altfel peste tot pe unde am mers am vazut pe marginea drumului oameni vanzand piersici. Se cresc oi si vite si ce e ciudat e ca aproape nicaieri nu gasesti in magazine lapte. De ce? Pentru ca nimeni nu l-ar cumpara din magazin. Cine are nevoie de lapte il achizitioneaza de la cei care au oi sau vite.

Catedrala orasului este si ea in ton cu intreaga zona. In interior nu sunt picturi, statui sau cupole poleite. Zidurile de piatra gri rosiatica, fara culoare artificiala sunt suficiente in conceptia armeana pentru un locas de cult. “Lui Dumnezeu nu ii place luxul” mi-a explicat Vardan, “iar noi, armenii, ca cea mai veche natie crestina stim asta foarte bine”. Aveam sa constat acest lucru si cand am vizitat faimoasa manastire Gandzasar.

 

Situata in varf de munte, manastirea este probabil punctul de atractie nr. 1 al Karabakh ului. Pe langa faptul ca dateaza din sec. VI, se spune ca aici, sub altarul din piatra se afla ingropat capul Sf. Ioan Botezatorul.

In rest, manastirea sau mai corect spus biserica manastirii, nu atrage privirea cu nimic luxos, colorat. Totul este simplu. Foarte simplu. Aici traiesc si cativa calugari si m-a surprins sa vad ca usile de acces in chilii sunt foarte joase. Explicatia este simpla “ca sa aplece capul de cat mai multe ori…” Privelistea din spatele chiliilor este spectaculoasa si multa lume vine pana aici ca sa se bucure de ea.

 

Pentru pranz am fost invitat la un “gratar” traditional. In drum am cerut sa oprim masina cand am trecut pe langa ceva ce mi-a parut cel mai mare kitsch pe care l-am vazut vreodata. Dar totusi, o lectie de “marketing”.  Undeva, pe drum, in mijlocul nicaieriului, in urma cu cativa ani, cineva a costruit un restaurant care se numeste “Piatra Marii”.

IMG_0962

Prima intrebare care mi-am pus-o a fost: care e legatura cu marea? Armenia nici nu are macar mare… Afacerea a mers foarte prost asa ca proprietarii au fost nevoiti sa inventeze ceva. Si au inventat. In spatele restaurantului era o mica grota pe care au transformat-o intr-un cap de leu. Este clara asemanarea cu animalul dar este atat de ciudat facut incat te pufneste rasul.

IMG_0966

IMG_0965

Pe langa leu au mai aparut statui, masini colorate, magari zburatori, etc astfel incat locul s-a transformat intr-o meca a turistilor. Rezultatul: ca sa iei masa in restaurant trebuie sa iti faci programare…

Am ajuns si la masa campeneasca, organizata precum nuntile de la tara de pe vremea copilariei mele. Am aflat ca bucata de teren situata pe malul unui izvor era concesionata de catre un intreprinzator si ca acesta organiza aici astfel de mese. Cu alte cuvinte plateai o suma si aveai: mese, scaune, gratarul pe care sa faci mancarea, lemne, tacamuri si intreaga vesela. La final, bagai mainile in buzunar si plecai fluierand catre casa fara a fi nevoie sa strangi, speli, arunci mancarea ramasa si sa iti strici buna dispozitie.

Mie mi-a placut aceasta idee si o considermult mai corecta si in acelasi timp civilizata decat sa lasi in urma ta mormane de mizerie pe care sa nu o stranga nimeni. In acelasi time mi-a parut lumea civilizata pentru ca desi poti sa iti faci “tabara” pe unde vrei, nimeni nu o face ci prefera sa inchirieze un astfel de loc.

Pana aici avusem o problema cu mancarea: paine, telemea, orez si pui. Puiul mereu fiert. Pe langa asta mi-a parut cel putin ciudat sa vad la fiecare masa o farfurie cu verdeata: patrunjel, marar, busuioc si alte frunze… Acum la iarba verde imi doream sa nu mai vad pui fiert si nici verdeata. Am vazut telemea, am vazut verdeata, painea desigur dar cand a aparut carnea am rasuflat usurat: frigarui cu carne proaspat prajita atat de pui cat si de miel sau porc. Pentru prima data am vazut si frigarui pe care erau insirati cartofi crestati intre care erau puse bucati de slanina sau seu de oaie care dadeau cartofului un gust aparte. Delicios. Am uitat sa va spun despre suc. Nu stiu cati va mai aduceti aminte de sucurile de dinainte de `89… Asa au ei sucuri cu diferite… sa zicem tentative de arome, dar care sunt la mare trecere. Adica gusturile nu se discuta 🙂 La final, din izvor au fost scosi pepeni reci, perfecti pentru a incheia o masa copioasa. Lumea se simtea bine, oamenii sunt deschisi si prietenosi desi multi dintre ei vorbesc doar armeana si rusa. Cand intervine si tuica de dude (bautura lor traditionala cu o tarie de minim 60` numita tutti oghi) oamenii se inteleg de minune prin limbajul semnelor. Sincer a fost o experienta unica si as repeta-o de cate ori as avea ocazia.

IMG_0977

Intr-o alta zi am asistat si la o nunta, din pura intamplare. Mi-a amintit de nuntile din satul bunicilor mei de dinaninte de asa zisa revolutie: simplu, totul simplu.

Am coborat in vale pentru a vizita Stepanakert. Arata mult mai bine decat Shoushi, urmele razboiului fiind mai putin vizibile. Nu exista insa bulevarde ca in alte tari cu magazine si nici terase cu sute de oameni stand la cafea.

Magazinele sunt mai degraba mici si vand  lucururi pe care te intrebi cine le cumpara iar terasele sint si mai mici si foarte simple. In mijlocul capitalei se termina de montat o scena pe care am fost informat ca in acea seara urma sa concerteze Orchestra Filarmonicii din Yerevan. Am stat sa vad spectacolul si am zambit cand am vazut locuitorii orasului imbracati cu cele mai bune haine venind cu mic si mare la acest eveniment. Concertul a fost foarte frumos si…sincer, m-am bucurat sa vad toti acei oameni fericiti ca ceva…altceva…se intampla in orasul lor.

sursa: www.yerevantravel.net

Stepanakert. Foto: www.yerevantravel.net

Nu pot sa spun ca destinatia nu este spectaculoasa, din punct de vedere al reliefului cel putin, dar cu siguranta nu este un loc in care sa iti doresti sa ajungi pentru a te catara pe munti si a face drumetii prin vai.  Pot sa spun ca Nagorno Karabakh este mai mult despre oameni. Oameni care te poftesc in casa, care impart cu tine bucata lor de putin si care te considera imediat unul de-al lor. Oamenii acestia m-au impresionat profund. Tinerii. Copiii. Am vazut cum pruncii pot sa se joace in fata casei cu o sticla de plastic si nu cu un calculator, pot sa cante la chitara si nu au nevoie de un iPad, pot manca o piersica si nu la KFC. Oricum, aici nu exista niciun magazin “de firma”, nu prea functioneaza nici roamingul si foarte rar gasesti vreun wi fi functional.

5043255291_1c4ccfb94b_z

Shushi. Sursa: Thomas Alboth / Photography, Berlin

De ce sa plang de mila acelor oameni cand ei ar trebui sa imi planga mie de mila. Ei sunt inca oficial in stare de razboi dar sunt fericiti. Noi suntem in NATO, avem scuturi anti racheta, etc si… Daca “fericiti” este poate prea mult spus, voi spune “multumiti”. Nimeni nu se plange de nimic. Poate pentru ca stiu sa aprecieze ce au stiind cum e sa nu ai nimic. In fata hotelului era o fantana arteziana din anii 70 in care copii faceau baie. Piscina este ceva mult prea luxos desi clima ar justifica prezenta uneia in oras.

Am vazut cum se poate sa fii fericit chiar daca nu ai motive pe care noi, in tarile asa zis civilizate le-am considera serioase. Am realizat, ca viata e frumoasa prin lucurile simple si ca societatea asa zis moderna, complica si tehnologizeaza totul transformandu-ne in masini. Mi-am adus aminte ca in urma cu multi ani mergand in satul bunicilor eram fericit iar acum daca fiica mea ajunge acolo “nu poate” sta peste noapte pentru ca nu are semnal… Incotro ne indreptam?

Un film oficial de promovare turistica a Karabakhului se poate vedea aici.

Lasă o impresie sau un comentariu

2 thoughts on “Nagorno Karabakh sau cat e de simplu sa fii fericit

  1. Dan

    Salutari,

    Felicitari pebtru destinatia aleasa. Si eu imi doresc sa ajung acolo, poate chiar in aceasta vara.
    As vrea sa te intreb insa cum sunt preturile in Armenia, la ce sa ma astept aici?
    Multumesc
    Dan,
    Targu-Mures

    1. Marius Post author

      Buna Dan! In primul rand multumim pentru ca ne citesti! Nu stiu daca ai citit celelalte articole despre Armenia (aici le gasesti pe toate https://www.sacalatorim.ro/category/armenia-3/) dar indifferent de asta, recomandarea mea este: nu rata Armenia si Karabakh daca ai ocazia. Preturile sunt mai mici decat in Romania zic eu, la cam tot: cazare, mancare, bautura. Nu este turismul ala de masa care-I “jefuieste” pe oameni. E mult mai simplu, lumea amabila si prietenoasa. Recomand cazare in Yerevan si de aici miscat in tara. Te poti intelege la tarife fie cu o agentie care face excursii in tara fie cu un taximetrist care te duce peste tot la preturi convenabile. Limba rusa este un avantaj dat fiind ca majoritatea lumii o vorbeste. Tineretul vorbeste engleza de asemenea. Pentru orice alta intrebare iti stau la dispozitie!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*