Turist în ţara mea: Maieru și Apa de Aur

Print Friendly, PDF & Email

Maieru e comuna din judeţul Bistriţa-Năsăud cunoscută în anii comunismului pentru cea mai mare natalitate din ţară. I se spunea ,,China României” sau ,,comuna mamelor eroine”. Femeilor care aveau minim 10 copii li se acordau ,,Medalia Maternităţii” şi ,,Ordinul Gloria Maternă”. O explicaţie pentru aceste merite ar fi credinţa profundă a locuitorilor, respectul faţă de Dumnezeu, dar şi un matinal tren care tranzita şuierând localitatea la ora 5. Dacă tot se deşteptau, oamenii îşi făceau înviorarea într-un mod plăcut. Şi productiv, aş adăuga eu.

Foto: Adrian Petrisor

După vizita la Sângiorz Băi, despre care vă povesteam în articolul anterior (vezi articolul aici) am ajuns şi la Maieru, localitate aflată la 5 kilometri, între Munţii Rodnei şi Munţii Bârgăului. Am încercat să intrăm Muzeul “Cuibul Visurilor”, dar nu l-am găsit deschis în niciuna dintre cele trei încercări. Aici a copilărit marele scriitor Liviu Rebreanu, după cum  mărturisea:

,,În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele.” „Am crescut în regiune de munte în deplină libertate. În satul meu nu era petic de pământ pe care să nu-l fi umblat. Om al munţilor şi al pădurilor, natura mi-a intrat în ochi şi în suflet de mic copil. Valea Someşului, atât de bine cunoscută, în cele mai mici cotituri, a fost şi va rămâne pentru mine cel mai frumos loc de pe pământ”.

În copilărie l-am vizitat, îmi amintesc manuscrise, obiecte personale ale scriitorului, elemente tradiţionale ale satului bistriţean, care a fost sursă de inspiraţie pentru creaţia sa. Măierenii au un mare respect pentru scriitorul care a descris atât de spectaculos locurile copilăriei. În 5 ianuarie 1927 i s-a atribuit titlul de Cetăţean de Onoare a Maierului, iar din 1957 s-a deschis Muzeul ,,Cuibul Visurilor”.

În centrul comunei e amenajată o alee a personalităţilor ce s-au născut sau au trăit în Maieru, marcând prin activitatea lor viaţa satului. Am trecut pe lângă bustul Mariei Cioncan şi mi-am amintit povestea ei tristă. La Jocurile Olimpice de vară de la Atena din 2004 a câştigat medalia de bronz la proba de 1500 m. Comitetul Olimpic Român nu o învestise cu încredere, în numeroasa delegaţie nu a fost loc pentru antrenorul ei. Îmi amintesc comentariul regretatului Cristian Ţopescu şi cavalerismul său desăvârşit când a declartat la microfon: ,,Iartă-ne, te rog, Maria, pe toţi!” Nu a reuşit să se bucure prea mult de reuşita profesională, la doar trei ani, Maria noastră de bronz sfârşeşte într-un stupid accident de maşină în Bulgaria. Ștefan Beregszaszi, antrenorul şi părintele său de suflet, s-a îngrijit să aibă o piatră funerară impresionantă, iar locul e acoperit mereu de flori proaspete, încă o dovadă că Maria era iubită de consătenii săi.

Nu mi-am făcut un obicei să umblu prin cimitire, dar în apropiere e Ovidiu, prietenul nostru bun din copilărie. La 30 de ani a fost doborât de un infarct, iar de la plecarea lui, cu 9 ani în urmă, Sângeorz Băi şi împrejurimile s-au schimbat pentru mine iremediabil. Ovi a iubit enorm viaţa, a trăit-o intens şi extrem, o să mi-l amintesc mereu vesel, înconjurat de prieteni. Împreună mergeam la scăldat la râu, pe o colină ne dădeam cu sania, pe uliţa pe atunci pietruită ne inventam propriile jocuri, pe dealurile din jur mergeam ,,în verde”, cum numesc măierenii mersul la picnic.

     

În curtea lor, un butuc mare, ne era masă de taină, făuream planuri, ne împărtăşeam vise, sau pur şi simplu povesteam şi râdeam din aproape orice. Acum mi s-a părut mult mai mic decât în amintire, cu un rug de mure crescut inexplicabil în mijlocul scobit şi sterp, dar locul avea aceeaşi vibraţie. Un fel de axis mundi al universului copilăriei noastre. Nu ştiu de ce, uneori oamenii buni sunt atât de încercaţi de soartă. De când i-a murit băiatul, ,,puiul ticului”, cum îl alinta deseori, nenea Ducu nu şi-a mai lepădat hainele de doliu. O parte din sufletul lui a plecat odată cu Ovidiu. Cu timpul, s-a obişnuit să-şi poarte drama cu demnitate şi găseşte putere să zâmbească, să se bucure de ce-i mai oferă viaţa.

Tanti Sânzâiana, mama lui Ovidiu, şi-a găsit alinarea în relaţia cu Dumnezeu şi în mângâierea nepoţilor. Arată la fel de frumoasă ca în copilăria mea. Mâinile ei magice continuă să transforme coacăzele în sirop, murele în dulceaţă, ciupercile în zacuscă, iar prăjiturile în atracţie pentru musafiri. Mi-s foarte dragi amândoi, n-aş putea concepe să trec prin apropiere fără să le fac o vizită şi să-i strâng în braţe.  I-am întrebat pe amândoi despre unii dintre cei care ne însoţeau aventurile, însă majoritatea propoziţiilor se încheiau cu: ,,Creaţa e stabilită în Sibiu.”,,Ducuţu e stomatolog în Franţa.”,,Miki e însurat în Canada.”,,Dacian e la paşapoarte în Bistriţa.”,,Gina e la Parlamentul European în Bruxelles”. Cu toţii şi-au căutat împlinirea pe alte meleaguri. Fostă zonă minieră, plaiurile bistriţene nu oferă tinerilor mari perspective economice. Oamenii sunt însă harnici şi mândri, nu îşi plâng de milă. Lucrează în toată ţara sau sunt plecaţi în străinătate. Într-o comună de 7500 de locuitori, sunt înregistrate 4500 de maşini şi 10 taxiuri.

Îmi plac bistriţenii. În sporadicele mele tangenţe cu antropologia, am încercat să mă apropii de natura umană. Caracterul molcom al oamenilor acestor locuri e dat parcă de blândeţea colinelor. De-a lungul cursului Someşului, se întind leneşe măguri vulcanice: Măgura Caselor, Măgura Porcului şi Măgura de Jos. Sunt acoperite cu păduri de fag, brad sau cu fâneţe.  Vorba măierenilor le e cântată, consoanele ş, j apar deseori în regionalisme, dar nu într-o formă şuierătoare, ci ca o mângâiere: coleşă (mămăligă), jinars (ţuică, pălincă), găluşti (sarmale)… Nenea Ducu a fost timp de 46 de ani secretarul şcolii, ştie generaţii întregi. Nu cunosc pe nimeni care să nu aibă faţă de el un gând de recunoştinţă.  Asemeni oamenilor locului, e fălos şi mândru de obârşia sa. Mândria asta am mai întâlnit-o doar la bănăţeni.  Ne povestea că, fecior fiind, avea de mers patru ore cu desaga în spinare până să ajungă la locul de cosit, abia apoi se apuca de muncă. Datorită unei moşteniri de familie s-a autointitulat ironic ,,contele de Bălăsâna”, după numele unei văi din Maieru.


O atracţie recentă  în comună, e izvorul din centru. Apa străbate 3 kilometri şi are proprietăţi miraculoase. Izvorul ţâşneşte din adâncuri, dintre plăci de marmură, are debitul constant de 20 de litri/secundă, nu îngheaţă niciodată. Pânza freatică spală zăcăminte aurifere, apa conţine particule de aur coloidal, cu efect anticancerigen, anti aging, antioxidant, de îmbunătăţire a activităţii celulelor… Deja e faimos, oameni din toată ţara vin să se bucure de proprietăţile ei terapeutice. În încercarea mea de a afla mai multe despre această apă vie, am dat de o poveste încâlcită, tipic românească.

Conform site-ului TimpOnline.ro, izvorul a fost descoperit de o familie din vestul ţării, aflată în căutare de marmură. În articol se asocia numele proprietarului terenului pe care se află izvorul, Mihai Bucovan cu a unui fost senator şi se insinua o afacere ciudată, ca să nu spun dubioasă. De proprietăţile miraculoase ale izvorului, ,,aurum potabile” sau ,,elixirul medieval” nu se îndoieşte nimeni, dovezile sunt fără de tăgadă. Totuşi, apa e îmbuteliată ca apă de izvor şi pleacă în Austria. În ţară, numeroasele avize şi licenţe care se cer, au descurajat orice comercializare. Aşadar, dacă doriţi să luaţi acasă panaceul amintit, se poate face la liber, din locul special amenajat de Primărie. Pe unele site-uri apare la vânzare și apa Dora – provenită din Izvorul Bucovan dar, dacă dorești să afli mai multe detalii despre proveniență sau compozitie, constați că pagina web a societății DMRTIM este „offline„ … (www.dmrtim.com) iar pagina de Facebook a avut ultima postare in luna iulie 2018…

Asa arata izvorul amenajat azi

Și cum ideile bune sunt repede preluate, am vazut că unele magazine comercializează deja o apă de aur… Doar că apa Aur’a provine din Izvorul Ursoanea, situat la Ocna de Fier (județul Caraș Severin), la poalele Masivului Cracul de Aur din Munții Banatului. 


În altă zi am fost la o pensiune pe Valea Cormăii. Proprietarii avuseseră o idee originală să amenajeze în pădurea din apropiere, un traseu care să refacă drumul parcurs de Scufiţa Roşie până la bunicuţa.

Poteca şerpuitoare ne duce la casa acesteia; pe un panou se poate citi povestea lui Charles Perrault; din loc în loc, îţi poţi trage sufletul odihnindu-te pe băncuţe din lemn; un pod mobil te poartă spre casa vânătorului.

E atractiv pentru copii, e o îmbinare între un parc de aventură şi o drumeţie în natură. Aerul e curat, iar peisajele de munte sunt uimitoare. Însă în ultimii ani nu au fost întreţinute corespunzător, vopseaua s-a mai coşcovit, podeţurile s-au mai şubrezit, scările săpate în deal s-au mai surpat… S-ar cere o reamenajare.

În faţa pensiunii era aşezat strategic  un cadru romantic, o arcadă de flori, o bancă pentru îndrăgostiţi. Acolo se pot oficia evenimente. I-am propus soţului meu să mă ia în braţe ca-n filme. În urma protestelor neconvingătoare s-a lăsat convins şi era gata să mă desprindă de sol. O străfulgerare de luciditate m-a zguduit, o sciatică sau o coloană deşălată nu justifică romantismul unei singure fotografii. Aşa că instantaneul l-am sursprins cu ochii minţii, cum o fac de vreo 15 kile încoace.  

Mă întorc cu drag în locurile despre care v-am povestit, oricând mi se arată un drum. Sunt multe comori şi poveşti pe care încă nu le-am descoperit, dar pentru care merită să străbaţi distanţe considerabile.

 

Lasă o impresie sau un comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*