SaCalatorim.ro

Hoinari prin Alba şi Sibiu

Print Friendly, PDF & Email

Mânaţi de dorul de ducă, am plănuit un week-end în zona Alba-Sibiu, regiune unde am fost de mai multe ori, dar care încă adăposteşte locuri neexplorate.

Iată-ne deci pe direcţia Cluj-Napoca-Alba, cu intenţia de a ajunge la Râpa Roşie. Primul popas nu l-am făcut, cum v-aţi putea imagina la Cluj sau în Cetatea Alba Karolina, ci pe autostradă. Şi poate nu aş fi vorbit despre această oprire determinată de nevoia de a mânca, dacă nu m-ar fi surprins plăcut refugiul. Spre deosebire de parcările de pe Autostrada Soarelui, aveam să descoperim o zonă curată, cu mese şi băncuţe de beton acoperite, cu un peisaj frumos, dominat de biserica de pe deal şi devenit pitoresc datorită păşunii unde, sub câţiva copaci, îşi făceau siesta nişte văcuţe bălţate.

Cu energia refăcută, am pornit spre Sebeş, un burg săsesc, presărat cu arcade de flori multicolore, cu clădiri vechi şi porţi înalte. Merită vizitată Biserica evanghelică, de fapt un ansamblu de monumente ce include: biserica, locuinţa parohială şi capela. Construită în mai multe etape, biserica are un stil eclectic, fiind, la începutul secolului al XIII-lea, o biserică romană, extinsă pe la 1255 într-o manieră gotică. Izul de clădire medievală e susţinut de prezenţa unor gargouilles pe pereţii externi, rămaşi singurii străjeri ai locului.

La marginea oraşului Sebeş, către Daia Romană, exact pe sub podul de la autostradă, începe drumul spre rezervaţia naturală Râpa Roşie. Pe site-urile dedicate rezervaţiei, primarul se laudă cu un drum asfaltat, dar e vorba doar de 10 metri de drum modernizat. Mai departe orice maşină trebuie şă îşi testeze calităţile de autoturism de teren. Doar suntem într-o rezervaţie! Am parcurs vreo 2 kilometri, paralel cu autostrada, având în partea dreaptă imaginea Râpei. Trecând râul Secaş – loc de scaldă pentru gâşte – drumul o coteşte de două ori la dreapta, astfel încât am regăsit stâncile pe partea stângă. Rezervaţia are o suprafaţă de 10 ha, în care îţi atrag privirea dealuri de argilă roşie, formate acum 60 de milioane de ani şi care şi-au dobândit denumirea de : „Micul Canion”, „orga pământului”, „dealul straniu” sau „pământurile rele”.Culoarea roşiatică se schimbă în funcţie de lumină şi umbră. Din păcate, accesul până la baza stâncilor e limitat de o vale abruptă, care îţi pune serios la încercare abilităţile de alpinist. Imaginaţia îţi va fi activată de formele bizare din argilă, ce întruchipează o catedrală, cinci degete sau orice eşti dispus să vezi. Legenda spune că un oarecare Lică ar fi furat de la o bancă nişte bani şi i-ar fi ascuns aici şi mulţi s-au încumetat să îi caute.

Noi n-am găsit nici comoara, nici fosile de dinozaur, cum au făcut cercetătorii, dar am văzut grauri, sturzi şi ceva ce nouă, profanilor, ne-au părut a fi egrete.

Fără egrete, dar cu regrete, am ieşit din rezervaţie, pentru a ajunge în Petreşti, la pensiunea Faur. Parcă pentru a le testa aptitudinile gospodăreşti şi aruncând o ocheadă fugitivă pe un panou care anunţa că pensiunea se află la 300 de metri, intrăm hotărâţi în curtea proprietarului care „dărălea” nişte mere pentru ţuică. Ne lămureşte ce şi cum, străbatem şi cei 300 de metri şi ajungem la locul de cazare. Ne întâmpină două clădiri, un iaz cu nuferi şi peşti, un hamac, o terasă, un coteţ cu iepuri şi porumbei, un câine adoptat de proprietari după ce fusese lovit de o maşină şi un pui de pisică jucăuş şi afectuos. Dimineaţa aflăm că, de fapt, sunt doi pisoi, aşa că mângâierile se dublează. Seara, pe terasă, câinele ne ţine tovărăşie, dându-ne constant laba, ca semn de mulţumire pentru gustările de care a avut parte. Noaptea coboară pe nesimţite şi moleşeala ne învăluie. E vremea pentru somn!

Dimineaţa ne trezim cu puterile reînnoite şi admirăm peisajul de pe balcon. Surpriză! Câinele ne aşteaptă ca un Romeo veritabil, din fericire fără a ne „cânta” o serenadă. Îl tratăm cu câteva bucăţi de chec şi mergem să luăm micul dejun. Maşina ne aşteaptă pentru a merge la Câlnic. Câinele ne însoţeşte cu privirea, neştiind că deseară vom reveni.

Drumul ne poartă printr-o pădure, oprim să facem fotografii cu arcadele de verdeaţă (ajungând acasă şi privind pozele în care apărea şi maşina, soţul a observat că cedase un bec. Noroc că nu ne-am ales cu o amendă!). Trecem de satul Dumbrava şi ajungem la cetate înaintea custodelui. Numărul de telefon de pe poartă ne ajută să intrăm în legătură cu acesta şi, după vreo 10 minute, pătrundem pe poarta tocmai deschisă.

Construită iniţial ca locuinţă nobiliară, sub formă de donjon cu pivniţă şi două etaje, între 1270 şi 1300, cetatea a fost extinsă după 1430, cînd familia nobiliară părăseşte Câlnicul şi vinde proprietatea comunităţii. Ea este transformată în cetate fortificată şi i se adaugă şi o capelă.

Când o vizitezi, cetatea te bucură cu liniştea pe care o inspiră, precum şi cu obiectele tradiţionale din donjon. Ai zăbovi aici la nesfârşit, dar călătorului îi şade bine cu drumul, aşa că pornim spre Sibiu.

Centrul istoric al Sibiului ne invită la un târg gastronomic, organizat ca o repetiţie, fiindcă la anul Sibiul va fi capitală gastronomică. Brukenthalul, clădirea Primăriei, Podul minciunilor sunt doar câteva repere în această zonă încărcată de istorie şi frumuseţe. Pentru că tot avem de-a face cu aspecte ale culturii gastronomice, ne oprim să mâncăm la Amadeus o ciorbă delicioasă. Primim şi un bonus: un concert la pian.

Ne îndreptăm apoi spre Muzeul Astra, aflat în Dumbravă. Aici ne aşteaptă frumoasele mori de vânt şi de apă, aduse din diverse regiuni ale ţării. Într-o vreme în care simţim tot mai mult că ne luptăm cu morile de vânt, mă transform în Dona Quijote şi îmi încerc puterile. Un cârd de gâşte mă acompaniază, iar credinciosul Sancho Panza imortalizează momentul.

Telefonul mă anunţă că am depăşit limita paşilor propusă pentru această zi. Nu mă miră. Dumbrava se întinde agale pe o suprafaţă considerabilă.

Vizita e scurtată de dorinţa de a ajunge la Porumbacul de Sus, la Castelul de lut. Oprim în parcare, unde ni se cer 10 lei/zi, un preţ care să te determine să nu laşi maşina pe marginea drumului (deşi unii preferă să nu plătească şi să încurce traficul), plătim biletul de intrare şi ajungem pe tărâmul Văii Zânelor.

Părerile turiştilor sunt împărţite; unii spun că nu au ce vizita, fiindcă poţi intra doar într-o încăpere, dar realitatea e că vii să vezi clădirea născută din cutezanţa unui arhitect pentru care liniile curbe şi materialele folosite dovedesc ingeniozitate. Mă gândesc la Hansel şi Gretel, la căsuţa din turtă dulce, deşi denumirea de castel vine tocmai de la dimensiunea sa.

Pârâul rece, care trece în apropierea castelului, face deliciul copiilor, mulţi dintre ei în drum de la mare spre casă, dacă ar fi să ne luăm după coloritul arămiu al pielii.

Nu poţi trăi etern în vis şi fantezie, aşa că „revenim cu picioarele pe pământ” sau, mai bine zie, cu trupul în maşină şi o luăm spre Păltiniş. La Răşinari, vedem în treacăt faţadele caselor lui Noica şi Goga şi atacăm urcuşul. În stânga şi în dreapta, abisuri ameţitoare îşi desfac braţele şi, dintr-o dată, simţi că Dumnezeu e aproape, că agitaţia urbană e inutilă. Natura îţi dă o lecţie de măreţie, de demnitate, de echilibru.

Ne regăsim pacea sufletească la Schitul Păltiniş. Mormântul lui Noica ne aminteşte ce important este să avem curajul să privim în noi, detaşat şi onest. Să ne reamintim valorile umane care au permis omenirii să supravieţuiască şi să înainteze într-un timp istoric, în care viaţa fiecăruia e doar o fărâmă.

Poposim la baza pârtiei şi aerul tare al munţilor ne biciuie, ne ameţeşte, ne cuprinde. Ne potolim foamea, ne apărăm de răcoare şi ne aşezăm pe iarbă meditând şi urmărind un nor care se joacă cu soarele pe creste.

Când părăsim Păltinişul, avem inima plină. O luăm prin Gura Râului pentru a reîntâlni autostrada şi ştim că la noapte somnul va fi de plumb.

Dimineaţa strângem bagajele şi pornim spre casă. Drumul nu va fi direct, pentru că vom opri la Lancrăm şi la Vălul Miresei.

În Lancrăm, cotim la dreapta pe uliţa tăcută. Avem noroc că am mai fost aici, fiindcă indicatorul îţi apare în cale târziu, timid. Parcă ar vrea să te testeze. Însă pasiunea muzeografei şi curtea renovată şterg repede nemulţumirea. Îţi aminteşti că „veşnicia s-a născut la sat” şi ai mai sta, dar drumul e lung şi Vălul miresei departe.

Urcăm pe autostradă şi de aici povestea se complică. În Turda, la trecerea de pe A10 pe A3, GPS-ul decide că e momentul să ne învârtă pe străduţe, indicatoarele nu ne prea ajută, aşa că ne învârtim, ne învârtim… Poate de vină suntem şi noi. Suntem încăpăţânaţi. Dintre toate căile de acces, noi o vânăm doar pe una: Căpuşu, Beliş, Răchiţele. E un drum despre care un văr, arhitect în Cluj, îmi spusese că e mai puţin circulat şi a cărui îngustime e compensată de privelişti. Aşadar, obligatoriu: Căpuşu, Beliş, Răchiţele…

Într-un final, îl găsim. Ne luăm la trântă cu valurile dealurilor, cu şerpuirea şi – culmea! – cu traficul deloc de neglijat. Maşina ezită, încetineşte la curbe şi ia cu asalt pantele. Ajungem la Răchiţele, uimiţi că oamenii au decis să trăiască aici, în acestă regiune ruptă din rai, dar întărâtată, capricioasă, păstrând ceva nedomesticit.

Un indicator îţi arată că e timpul să te desparţi de maşină şi să porneşti pe jos. Drumul e lat, nu necesită niciun efort şi totuşi unii turişti ignoră regula şi spintecă burta muntelui cu maşina. Ne tragem în stânga şi în dreapta, bombănind, dar nu uităm că am venit pentru natură. Admirăm, facem poze, iar, când cascada se iveşte, trăim clipa. Apa se prăvăleşte cu un sunet în forţă şi se răsfiră pe stânci, formând printre picături curcubee.

Încă o dată natura ne arată câtă frumuseţe poate crea şi parcă simţim un sentiment de vinovăţie că nu suntem în stare să luptăm pentru a o păstra neştirbită de interese meschine şi profit.

Noi ne vom încheia sejurul zăbovind un pic pe la Mănăstirea Nicula, mulţumind Celui de Sus că avem o asemenea minunăţie de ţară.


Un articol de Gabriela Medan


 

Lasă o impresie sau un comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*