Impresiile unui provincial în București

Print Friendly, PDF & Email

Trebuie sa recunosc ca, desi ajung in Bucuresti destul de des, nu m-am mai intalnit cu Maria Sa, Orasul, de foarte mult timp. Iar cu buricul targului, ca sa zic asa, chiar de vreo generatie, doua! Asa ca odata ivita ocazia de a rezolva o problema chiar in centru, mi-am zis ca o talpa prin urbea lui Bucur nu poate fi decat o idee buna!

Mi-am gandit aceasta scurta escapada de o zi ca un remember al unor timpuri trecute. Intai, nu am plecat cu masina, pentru ca ar fi trebuit  sa conduc  singura noaptea si am o problema de cand am fost atacata in masina, ziua in amiaza mare.Asa ca am plecat cu trenul, in ideea ca imi voi lua bilet la clasa intai si voi dormi ca boieroaica, lafaindu-ma intr-un fotoliu moale, la caldurica. Total gresit!

Nu am mai circulat cu trenul prin Romania de vreo 20 de ani, asa ca am fost absolut uluita inca de la intrarea in gara din Barlad.O gara trista, murdara, friguroasa si plina de chiosculete anoste, cu peronul nematurat plin de frunze uscate si de povesti nespuse de nimeni, cu miros de urina. O palida reflexie a maretiei garii de alta data. Bantuind de colo colo in miez de noapte, cativa oameni infrigurati, cu ochii carpiti de somn sau lipiti de ecranele telefoanelor, asteptau plictisiti. Nu, nu va ganditi ca am sa povestesc despre tabela electronica defecta sau despre vreun ecran imbatranit pe care ruleaza stiri sau reclame vechi. Nu e cazul, pentru ca acestea nu exista si nici nu cred ca sunt pe lista de upgrade viitor din gara noastra mica, vorba cantecului!

Intr-un final, apare si trenul.Un fel de fost tren rapid, care m-a cam speriat cu look-ul lui anost si ruginit, dar mi-am zis sa nu fiu paranoica sau fitoasa, ca nu-mi sade bine. In vagonul de clasa intai, in care m-am urcat dupa ce m-am uitat de doua ori  la cifra afisata afara ca sa fiu sigura ca nu am gresit, m-au intampinat fara mila un sir de fotolii inuman de neconfortabile, aliniate pe doua randuri, intr-un open space cat tine vagonul, fara caldura, fara intimitate. In cele 5 ore si jumatate cat a durat calatoria, am stat inghesuita in  hainuta mea cea buna, dar cam subtire, potrivita probabil pt clasa intai de la avion, nu de la tren, si am ascultat povestile spuse cu voce mult prea ridicata, de cei trei nasi care s-au aciuat si ei pe langa mine. Nu le convin conditiile, nu le convine salariu, care pe mine m-a speriat cand am aflat cat este, nu le convine programul,nu le place nimic de la jobul lor. Vor doar sa le treaca viata si sa iasa la pensia grasuta care ii asteapta. La un moment dat, m-am enervat si am adormit, visandu-ma intr-unul din compartimentele de clasa intai de alta data, tarsindu-ma ca o mata alintata pe fotoliul moale si lat. Probabil ca acela a fost momentul in care oi fi inceput sa si sforai, ca parca am simtit un ghiont in coaste si m-am trezit. Oricum, intram in Gara de Nord!

Gara de Nord nu a fost niciodata printre locurile mele favorite. De cand ma stiu , am intalnit acolo doar mizerie, graba si o stare de permananta tristete. Oamenii vin si pleaca, fara a spune povesti, fara a se baga in seama unul pe altul, ca niste vagoane umane care intamplator se afla intr-o garnitura ce merge in aceeasi directie…spre capatul vietii! In dimineata mohorata de noiembrie, cand am reintalnit-o, Gara de Nord s-a dovedit a fi aceeasi dintotdeuna. Doar reclamele mai luminoase si chioscariile de fast food, placinte si covrigi  pareau mai vii…. Restul, cadaveric, ca intotdeauna!

Despre metrou nici nu mai povestesc, ca nu are sens. Statiile mi-au dat fiori prin uratenia lor iar trenurile pline  mi-au facut un update la lista cu parfumurile care se mai poarta in Capitala. In fine, am ajuns  la Universitate.

Nici nu am apucat a iesi bine la lumina, ca m-au intampinat hidoasele grafitti de pe zidurile batranei cladiri a Universitatii. Cica e cultura urbana. O fi, dar mie nu imi place. Nu in locul acela si nu pe acea cladire, care se doreste a fi un bastion al culturii adevarate.  Mi-am intors privirea spre eternul Intercontinental, care de la inaltimea lui de 77 de metri, priveste sever imprejurimile. Daca ar fi o persoana, eu cred ca ar avea multe chestii de povestit, vazute si auzite de-a lungul vremii…

Langa el, cladirea Teatrului National mi-a trezit amintiri nostalgice. Ca una care mi-am petrecut toate vacantele de eleva in Bucuresti, la rude ce nu aveau copii si care erau preocupate de cultura, Nationalul, zic, alaturi de Opera Romana si celelate teatre si muzee bucurestene, au fost locurile care mi-au devenit  a doua casa, unde jocul cu papusile a fost inlocuit cu lectiile de literatura, arta si muzica. Am iubit fiecare clipa in care unchiul meu ma purta de manuta prin toate galeriile si salile de muzeu, explicandu-mi cu rabdare fiecare tablou, fiecare  fila expusa, fiecare spectacol, fiecare piesa muzicala. Niciodata nu imi voi putea exprima asa cum ar trebui recunostinta pentru efortul pe care l-a facut pentru mine, deschizandu-mi aceasta minunata lume a culturii.

Mi-am strans infrigurata haina in jurul corpului. Pasii m-au purtat involuntar spre centrul vechi. Imi era atat de dor sa revad dragi locuri, incat nu mai aveam rabdare. Numai ca plimbarea mea nu a debutat prea frumos…

Cladiri darapanate, triste, stand sa cada. O atmosfera  de abandon si tristete, de batranete care parca nu intereseaza pe nimeni.

Cladirea Bancii Nationale mi-a mai resurscitat putin dispozitia. Fina si eleganta, cum ii sade bine unei asemenea institutii, cu o vechime de peste 130 de ani. Imi amintesc cum ma opream mereu  pe o bancuta in fata cladirii si imi imaginam ca acolo se gasesc toti banii tarii, ascunsi undeva bine. Si mi se parea ca oamenii  care intrau acolo erau atat de secretosi si de importanti, aproape ca niste eroi de poveste.Daca nu mi-as fi propus sa ma fac taxatoare pe autobuz, ca tare imi mai placea sunetul acela de monede care cadeau in sertaras, cu siguranta ca as fi vrut sa fiu functionar la BNR!

Strada Smardan, strada Doamnei, strada Franceza, Lipscani. Un conglomerat de crasme, mai mult sau mai putin elegante, la parterul cladirilor ce stau sa se prabuseasca. putine dintre ele fiind reabilitate. Unele sunt doar completate cu niste hidosenii de fatada, sau cu stegulete si reclame multicolore.

Ganguri transformate in curti , in care tinerii lumii ajung in hosteluri cu nume asiatice si carpe colorate fluturand in vant, mascand lipsa de spatiu si de aer. O totala lipsa de perspectiva si o viziune haotica a autoritatilor asupra acestei zone. Terase inghesuite, scaune de toate culorile si formele, mici buticuri exclusiviste alaturi de vitrinile vechi cu tesaturi colorate, de pe vremea copilariei mele. Un amalgam obositor si hidos, amenintat fizic de balcoane care stau sa cada sau tencuieli care se pot desprinde in capul clientilor inconstienti, dornici sa isi racoreasca gatul cu o bere intr-un local asa zis cool.

Am bantuit o vreme pe strazile de mult stiute. Eram doar eu si cativa alti zgribuliti grabiti catre joburi. Mi-am ridicat privirile si mi-am dat seama ca , orbita de vitrinile colorate si de dorintele de copil sarac,niciodata nu am privit cu prea mare atentie  detaliile cladirilor vechi de un secol si mai bine.

Turle jucause, statui fine, decoratiuni de un bun gust desavarsit, dantelarii din piatra si piloni ornamentali minunati mi-au incantat ochiul, facand ca timpul sa treaca neobservat.

Odata iesita in capatul Caii Victoriei, m-am reintalnit cu cea mai draga mie cladire din Bucuresti:Palatul CEC.Construit in anul 1900, edificiul acesta si-a pastrat eleganta si austeritatea de-a lungul anilor. Cupola sa de sticla si metal, frumos ornamentata, coloanele si frontoanele cu steme in stil renascentist, fac din aceast cladire un loc in care ne putem aminti de frumusetea Micului Paris de alta data.

In fata sa, Muzeul de Istoria al Romaniei, o cladire acum neingrijita si terna, cu treptele rupte si ferestrele nespalate, care nu te imbie sa ii treci pragul. Am vazut acolo, de-a lungul timpului, tezaurul Romaniei, colectii impresionante de documente si obiecte ce vorbeau despre identitatea poporului roman. Nu stiu ce o mai fi acum, dar nu e un loc care sa ma atraga, la o prima vedere.

Inghesuita de muzeu, Biserica Zlatari, pare a trece examenul timpului mult mai usor. Poate si pentru ca sfatul Ciprian, cel care o patroneaza, este sfantul vrajilor si al altor asemenea chestii si are o formula secreta pentru asta!

Am aruncat o privire nostalgica si spre cele “50 de magazine intr-unul singur” cum era numit magazinul Victoria si m-am intrebat daca la ultimul etaj o mai fi existand raionul acela de lux, unde gaseam pantofi Guban, asortati cu posete , esarfe si palarii si haine croite dupa tiparele caselor de moda frantuzesti. Cred ca daca ar fi sa socotesc cati bani am lasat acolo, as putea sa imi achit lejer creditul la banca ce nu ma lasa sa dorm!!! Ei, ce vremuri, ce vremuri!!!

Mi-am continuat periplul nostalgic spre Casa Armatei, aflata in renovare, aruncandu-mi fugar privirea spre Hotelul Bulevard, hotelul meu preferat cand aveam bani.Ceream intotdeauna o camera cu vedere spre bulevard si stateam seara cu un pahar de vin , privind forfota de jos si petrecerile de  Capsa. Frumos renovat si elegant, hotelul sta marturie ca se poate ca lucrurile sa fie si altfel, ca vremurile apuse pot deveni chiar si mai frumoase.

O privire indiferenta asupra cladirii Comitetului Central, sau cum s-o mai fi numind astazi si un zambet pentru umbrelutele colorate, copy paste dupa strazile strainatatii,

una dragastoasa spre Palatul Regal, unde m-am intalnit prima data cu Grigorescu si Luchian

si ultima oprire la Ateneul Roman, dupa a carui sala  imi plange inima de dor, au incheiat traseul meu bucurestean din dimineata mohorata de noiembrie.

M-am bucurat de intalnirea cu batranul Bucuresti. Ma asteptam sa il gasesc mai vioi, mai modern, mai evoluat. Poate ca letargia asta face parte din farmecul lui, poate e o stratagema care sa mascheze neputinta lui de adaptare. Nu stiu si nici nu imi pasa. Stiu doar ca, de acum in colo, ii voi urmari curioasa evolutia, nemaiuitand insa sa imi ridic privirile spre detaliile importante ale vestigiilor ce alta data ii confereau maretie si frumusete simpla. Cat despre crasmele si bombele alea cool din centrul vechi al batranului oras, nu pot spune decat atat: dragi petrecareti, in timp ce va distrati, aruncati  privirea din cand in cand spre cer! Daca nu pentru a admira cladirile, macar pentru a va sti in siguranta!

Lasă o impresie sau un comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*