SaCalatorim.ro

Anglia mai puțin știută: ţinutul Dorset

Print Friendly, PDF & Email

Programul la care luam parte și despre care vă vorbeam în episodul precedent, s-a desfăşurat în ţinutul Dorset, un loc fascinant despre care citisem în romanele victoriene. 

Dis de dimineaţă, până să ne înceapă programul, am explorat puţin sătucul în care eram cazaţi, Studland, de pe Peninsula Purbeck. Cu mai puţin de 500 de locuitori şi aproximativ 200 de locuinţe, satul oferă locul perfect pentru relaxare. Multe dintre case sunt reşedinţe de vacanţă sau proprietăţi secundare. Dacă aş locui într-un astfel de loc, m-aş simţi permanent în vacanţă. Casele sunt ca desprinse din poveşti, unele sunt acoperite cu un strat gros de paie presate, amintind de muzeele etnografice. Sunt din piatră sau cărămidă roşie. Însă nimic nu agresează privirea, e o armonie perfectă în tot şi toate. Grădinile erau bine îngrijite, unele amenajate de peisagişti, altele eliberate de orice încorsetări geometrice. Optez pentru cele din urmă, mai dezorganizate, dar mai pe sufletul meu. O dovadă în acest sens e următorul instantaneu, în care parcă aştepţi să apară din clipă în clipă o zână care să-ţi îndeplinească trei dorinţe.

              

Verdele oglindit în cele mai neobişnuite nuanţe, te încântă la fiecare pas. Se pare că ploile britanice sunt prielnice vegetaţiei. Aici cu siguranţă nu e cazul să-ţi uzi gazonul.  Noi am prins o vreme fabuloasă, cu cer senin. Am continuat plimbarea pe strada principală şi am dat din nou de mare. Atâta frumuseţe ne înconjura la fiecare pas, atâta linişte şi tihnă inspira viaţa molcomă a sătucului! M-am plimbat mult pe plajă şi încercam să-mi imprim pe retină fiecare pietricică, fiecare scoică sau undă de val.

În scurta mea şedere, am renunţat la toate pauzele de cafea sau de odihnă oferite de organizatori, ca să pot fugi la mare. Eram cea care spunea întotdeauna da la o plimbare pe plajă, oricui o întreba, chiar dacă tocmai mă întorsesem de acolo cu puţin timp în urmă. Mi se părea că sunt în paradis.

Vila în care am fost cazaţi se numeşte Sandyholme şi aparţine YMCA – ului din Bournemouth.  Clădirea are o istorie interesantă.  A fost construită în anul 1902 de către artistul Alexander Berens.  După o viaţă tumultoasă şi călătorii prin India, Orientul Mijlociu sau Maroc, artistul a decis să pună capăt peregrinărilor şi să se stabilească în acest sat. I s-a părut destul de izolat, se putea ajunge doar cu un ferryboat, iar după propriile declaraţii, era destul de inaccesibilă propriei soacre.  O vreme, vila s-a numit  Punctul Terminus, iar la construcţia sa a contribuit însuşi Berens. Influenţele călătoriilor sale se pot observa în detaliile neobişnuite ale clădirii, în sculpturile cu animale exotice sau în grădina în care a plantat specii rare de arbori sau arbuşti decorativi. După moartea sa, în 1959, proprietatea e vândută la licitaţie. O parte din reşedinţă e amenajată ca destinaţie de vacanţă, iar alta e lăsată prin testament Societăţii Creştine Shaftesbury. Cu o activitate de 150 de ani în slujba comunităţii, societatea creştină şi-a continuat aici misiunea, o parte din clădire transformându-se în aşezământ pentru persoanele cu dizabilităţi şi pentru aparţinătorii acestora. În cele din urmă, e donată Asociaţiei YMCA din Bournemouth, care o foloseşte pentru propriile proiecte sau pentru închiriere. Clădirea are 8 camere, capacitate de cazare de 32 de locuri, trei bucătării modern utilate, 5 băi, o spălătorie şi mai multe spaţii comune pentru activităţi, deţinând chiar şi un conservatory tipic engezesc. Cred că e locul ideal pentru traininguri sau team buildinguri. Se inchiriază pentru 100 de lire/noapte plus o donaţie de 20 de lire/persoană. Pentru informaţii suplimentare sau rezervări, click aici

În întreg satul era deschis un singur magazin, în care se găseau de toate. Vânzătoarea ne-a întrebat de unde suntem şi mi-a admirat şalul pe care îl purtam. E eşarfa mea preferată şi mă însoţeşte de câţiva ani în călătoriile mele.  Pe ea dau vina când mi se aprind călcâiele să umblu brambura şi îmi propun să o mai plimb mult şi bine. 

Pe ferryboatul Sandbanks, grupul internaţional: Marea Britanie, Germania, Italia, Spania, Turcia, Cehia şi România

Copleşită de frumuseţea locului  în care eram, am luat micul dejun cu toţi ceilalţi din grup, apoi am trecut la treaba pentru care ne aflam acolo.  Programul de după-amiază includea vizitarea unor proprietăţi şi sedii ale YMCA-iului aflate în Bournemouth şi Poole, aşa că trebuia să trecem Canalul Mânecii cu ferryboat-ul Sandbanks.

Canalul Mânecii sau Canalul Englez leagă sudul Angliei de nordul Franţei, iar partea sudică a Mării Nordului de Oceanul Atlantic. Se poate ajunge şi pe uscat, dar se face un ocol de 25 de mile. Călătoria durează 20 de minute, oferă peisaje superbe, iar preţul unui bilet e de 4.50 £ /maşină. Ambarcaţiunea poate suporta până la 48 de automobile, iar prima traversare s-a realizat în anul 1923. Nu mai conteneam să ne facem fotografii, deşi vântul bătea destul de tare. În jurul nostru pluteau yachturi, bărci cu motor, kite-uri. Se şi spune, de altfel, că aici e raiul practicanţilor de sporturi nautice.

Pe celălalt mal era Portul Poole, cel mai mare port natural european.

Sursa: poolehomewatch.co.uk

Chiar lângă plajă, am trecut pe lângă Hotelul Haven, construit în 1887 pe ruinele unui alt hotel numit North Haven Inn, ridicat în 1838. Acest hotel a fost locul desfăşurării experimentelor conduse de Guglielmo Marconi, inginer şi fizician italian, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 1909. A inventat telegrafia fără fir şi antena de emisie radio. Datorită invenţiilor sale, Hotelul Haven se poate lăuda că în anul 1899 era al treilea loc din întreaga lume dotat cu o staţie permanentă fără fir. Istoricul hotel se ţinea foarte bine, arăta luxos şi părea gata să facă faţă exigenţelor secolului XXI.

Ne aflam într-o zonă rezidenţială exclusivistă. Am citit că un metru pătrat de teren costă aici chiar şi 10.000 de lire. Nu am greşit zerourile, am verificat atent informaţia, suma astronomică ridică valoarea terenului pe locul IV în lume. Portul e renumit pentru plajele întinse, reşedinţele spectaculoase, sporturile nautice şi rezervaţia naturală atât de îndrăgită de ,,bird watch”-eri. Suprafaţa rezervaţiei natural protejate se întinde pe patru kilometri pătraţi, acoperă 10 tipuri de habitate şi nu mai puţin de 360 de specii marine diferite.  

În ultima mea zi de şedere în Marea Britanie, am mai avut parte de o încă o surpriză. Am luat drumul de coastă din satul Studland şi am mers vreo 45 de minute pe cărări bătătorite şi pe lângă pajişti pe care păşteau liniştite văcuţe şi cai. În stânga aveam albastrul închis al Golfului Studland, în dreapta verdele câmpurilor, iar la mijloc un drum de ţară bătut cu bicicletele, pe jos sau călare.

La capătul drumului am dat de una dintre cele mai spectaculoase privelişti din toată viaţa mea. Formațiunile de calcar Handfast Point sunt cunoscute popular sub numele de Old Harry Rocks. Se înalţă cam 30 de metri deasupra mării, oferind privirii imagini uimitoare. Mi s-au muiat picioarele când m-am apropiat de hău şi mi-au trecut prin minte imagini cinematografice. Odinioară, în astfel de locuri umbla Tess D’urberville a lui Thomas Hardy…

Mă aflam în extremitatea estică Coastei Jurrasic, situl de patrimoniu universal UNESCO, ce se întinde din Old Harry Rocks în Dorset şi până la Orcomble Point în Devon, pe o distanţă de peste 150 de kilometri. Coasta Jurasică e mărturia a 185 de milioane de ani de evoluţie a planetei, din perioada Triasicului şi până în zilele noastre. E bătută de turişti, exploratori sau antropologi şi oferă material de studiu pentru sute de ani.    

        

Până în anul 1896, bătrânului Harry îi ţinea tovărăşie Old Harry’s Wife, o altă formaţiune calcaroasă din mare, însă din cauza eroziunii s-a prăbuşit în mare, lăsându-mi-l văduv pe Harry.

Sursa: https://jurassiccoast.org

Toponimia stâncilor are două explicaţii. Una spune că diavolul s-a întins la odihnă pe vârful alb de stâncă. Cea de-a doua e legată de piratul Harry Paye din Poole, care în secolul al XIV lea teroriza comercianţii ce treceau Canalul Englez cu mărfuri. Se ascundea strategic după soţii Harry şi surprindea navele ce treceau prin zonă. În zilele noastre, când e vremea favorabilă, alţi piraţi ai aerului, cu parapante performante, brăzdează albastrul cerului.

Zona pe care o bătusem cu piciorul e cea mai spectaculoasă din ţinutul Dorset. Jez, unul dintre organizatorii englezi, a fost cel care ne-a dezvăluit această minunăţie. Şi-a rupt din timpul liber de petrecut alături de familie şi ne-a purtat prin locurile ireal de pitoreşti. I-am fost toţi recunoscători şi i-am mulţumit în toate limbile pe care le vorbeam.  

Seara s-a încheiat tot englezeşte, la un restaurant de pe malul mării unde am mâncat toţi câte o porţie de fish and chips. E cea mai populară mâncare englezească, cunoscută şi ca ,,the nation’s favourite confort food”. E o bucată de file de peşte prăjită în baie de ulei, servită alături de cartofi prăjiţi crocanţi şi montată pe o hârtie cerată ce semăna cu un ziar. Iniţial mă gândeam că o să fie uleioasă, dar a fost delicioasă. Se pare că şi pescăruşii îndrăgeau acest fel de mâncare,  ne tot dădeau târcoale. Fetei din Turcia i-au smuls chiar din mână o bucată de peşte, făcând-o să ţipe de la sperietură. Cu burţile pline, ne-am prăbuşit într-un pub vechi de 400 de ani numit The Anchor Inn şi în numele prietenilor mei de acasă mi-am comandat un pint de bere neagră. Între noi fie vorba, era amară ca naiba şi dacă nu le-aş fi simţit privirea acuzatoare ţintuită în ceafă, aş fi schimbat-o în trei secunde pe un Pepsi Max.

Fărâma de Anglie pe care am descoperit-o, m-a fascinat. Mi-a plăcut TOT! Aici, în Dorset, locuieşte tihna. Dincolo de frumuseţea şi atracţiile turistice ale Londrei, călătorul în Marea Britanie poate descoperi o lume fascinantă, în care natura e pictată în tonuri de pastel, în care timpul curge fără să se grăbească, lăsându-ţi răgazul să admiri.

 

Lasă o impresie sau un comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*